Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningea Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre Şi mîna ta subţire prin fulgi mai flutura, Şi ascultam colinda potecilor albastre. Trecea mereu o sanie prin tîmpla mea de foc, În inimă la tine se tot tăiau copacii Şi străzile şi vremea ardeau a nenoroc, În alb, precum în vară, pe cîmpuri, roşii, macii. N-am apucat un bulgăr să aruncăm în noi, Parcă ningea degeaba, pentru o altă lume, Şi sărbători şi larme cădeau pe amîndoi, La telefon, ca-n transă, te apelam pe nume. Şi n-a fost să-nţelegem nimic din tot ce-a fost, Condiţia umană şi-a spus din nou cuvîntul, Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post, Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul. Însă, iubito, totuşi, eu zic c-a fost frumos, Am să te trag cu sania, promit, în altă viaţă, Pînă atunci, să-ţi cumperi un paltonaş mai gros, Aud că-i frig şi-acolo încă de dimineaţă. Eu caut o colibă într-o pădure şi Cu un buchet de lemne te-aştept la întîlnire; Din viaţa noastră veche atît ne-om aminti: Că n-a fost niciodată, formal, vreo despărţire. Am să-ţi trimit adresa la gîtul unui jder ‒ Un suflet ce te-aşteaptă şi el cu nerăbdare; E simplu: e-o pădure, troiene şi e ger, Dacă te-ncurci îţi fluier a şansă şi-a iertare. Va fi îmbrăţişarea adîncă, parcă vrînd Să ne recupereze de peste timpuri fiinţa, Şi-apoi, sătui, ninsoarea o vom privi tăcînd Şi cugetînd că-i una iubirea şi credinţa. (Din volumul 'Duminica poemului mut")
sâmbătă, 31 mai 2025