În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie, Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt; Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiat S-urmărească insolenter inocenta ei junie. Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă? Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă – O găină virtuoasă, o găină prea de treabă, Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă. Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţe? Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie? Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă. Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă, În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una, Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună A lui umbră luminoasă – melancolica copilă! O găină-mbătrânită, venerabilă matroană, Ce demult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni, Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunii Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană. Iar călugăriţa veche, ce demult era iertată, Ce demult se dezvăţase de plăcerile d-iubire, Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire – Contra demoralizării propovăduie-nfocată. – Ah – îi zise mititica – nu priveşti la rândunele, Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri, Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se între ele. – Soartă-avem nefericită – îi răspunse-atunci bătrâna: Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş. Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi, Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină. Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc; Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc, Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină. Dar cucoşul – ce netrebnic! nestatornic! – este drept: Când el suliţa iubirii în adâncu-ţi suflet bagă, Te simţi dusă chiar în ceruri – uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă, Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept. Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită. Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă; Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă, Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită. Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină Visele înşelătoare de iubire şi plăcere – Vin- să-nveţi înţelepciunea, a naturii-adânci mistere Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină. Cum vorbeau înţelepţeşte, ce s-audă şi să vadă? După gard străin cucoşul se preumblă-ncet turceşte. Puicii-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte, Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă. Ah, amorul îi pătrunde prin ureche; în van bătrâna O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă; Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă, Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână. Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte: „Tinereţe, tinereţe!” şi oftând intră-n poiată; Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată Pe un pui nevârstnic încă alterată-l pricăjeşte. Unde este învăţatul cu talent fonognomonic Să compună un compendiu despre blândele impresii, Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?! Ce simţiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul, Cât curagi – ce osebire de-al găinii cotcodac; Ce frumos îi şede creasta ca un roşu comanac. De dorinţă se-nfierbântă, de amor o trece frigul! Şi maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese, Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirii O-nvăţară ce-i iubirea. Ştie-atât că c-o privire Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese. Ş-astfel ea făcând la planuri se-nvârteşte prin ogradă Şi trezeşte-n bucuria-i, din gândire somnoroasă, Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă, Fără creasta de mândrie, fără glas şi fără coadă. Şi făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate, De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo. Dar monahul cel sinistru zise tragic: – „O! Apollo Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate. Nu! pe mine preoteasa zeităţii pământene Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă, M-a lipsit de demnitatea de cucoş – ca să-mi surâdă În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene. Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluenţată, Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul ş-ideea; Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scânteie Văd cucoşul lui Mohamed cu-arătare luminată. În sublime revelaţii a misterului etern, Mulţămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă; Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă, Închin viaţa-mi cugetării – un Pitagora modern!” El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri, Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş: „Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi Şi el n-are?” Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri. Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi, Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate, Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate. Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăş! Cum se teme ea acuma!… El o vede ş-o salută. Ochii-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti „Nu! – el zice în ton liric – pentru flăcări cereşti Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută”. Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturii magie, Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat, Îl loveşte şi alungă cavaleru-naripat… Şi în urma lui puicuţa se uita cu nebunie. Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate, Deşi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă; El iubeşte – ea socoate cum portiţa să-i deschidă, Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate. „Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită, Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă.” Şi când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiţă, Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită… Rămâneţi cu bine toate a copilăriei soaţe, Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara. „Ce-am să pierd?, gândeşte dânsa, tot îmi spun de o comoară De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viaţă.” Dar deodată el s-arată – ruşinoasă vrea să zboare, El aleargă după dânsa – cum ar vrea şi cum n-ar vrea; Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea, Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare. – Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăşti atât de tare? – Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă şireţie, Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie? El jură că nu şi cere botişor de împăcare. Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune, Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată? S-ar cădea ca să reziste? şede bine? înfocată, Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţul iubirii. Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur, Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele. Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şale, Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă împrejur. Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie. Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec, Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec, Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie. Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma, Şi în vocea ei muiată pipăieşte neînţeles. El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă. – Tu! – ea zise – ce frumos eşti, rege-al lumii de găini. Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garoafă. Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă: – Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumini. Din istoria puicuţei asta-i partea cea întâie, Asta e icoana scump-a săptămânilor de miere; „Poezia-i intervalu-între plăcere şi plăcere” – Optimist filozofează cu cucoşul ce-o tămâie. Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă. Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe, Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiectiv cronicei zilei a găinilor monahe, Pe tipic îi face curte – Lovelace de la coteţe. Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic. Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere, Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie şi durere – Vai! de unde poate crede un sfârşit atât de jalnic! Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă, Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină. Cu curaj el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină Şi lugubru el îi zice: – „Fugi sau mori tu, ticăloase!” Făt-Frumos gâtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde: – Nu m-atinge a ta insultă, tu, de-origină plebeu – Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu? Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde. -Te-oi sili să lupţi cu mine! iritat strigă sultanul. Îşi zburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă. Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă, Urzitoarea Iliadei, ce îşi plânge Don Juanul. Se trântesc, se rup cu ciocul şi mănâncă tăvăleală – Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ. Dar curând se-ncaier iarăşi. Don Juanul cel pestriţ Cade-n sânge şi sultanul trâmbiţă pe el cu fală. Iară dona nu trădează ce-n simţire-i se petrece, Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare – Poate vru să dea preţul părţii cei învingătoare Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece. Ci profetic se arată preoteasa culinară – Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie; Ea îl spală-n apă sfântă, şi în scumpe măruntaie Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară. ‘N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte, Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate. Palamarul ce slujeşte pământească zeitate În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte. Şi în râsuri nesfârşite, artificie de glume, În vorbiri spirituale, observaţii învăţate, Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate, În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume. Vai! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră Şi nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică! Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică. Inima zeilor lumii, de ingrată, e celebră. Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi – Unii-n lupte pentru bine a lor sânge şi-l vărsară, Ceilalţi lângă lampa albă sânta viaţă-şi consumară Să-i lumineze – ca să aibă soarta bietului cucoş? Oare el nu are asemeni soarta oricărei fiinţe? Suferinţele unuia bucurii le sunt altora; Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora Şi mâncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă. Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald. Câte sufere? – ce-i pasă celui care nu e rac! Ce îi pasă păsăruicii ce munceşte pe-un gândac Sau păianjenul, ce suge capul muştei de smarald. Păsăruica ia în sine simţul, gândul dintr-un greier Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuţeşte… Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistuieşte, Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gând în creier. Dar sultanul spre durerea puiculiţei lui naive, Ce-omorî în duel pe-un tânăr de-o speranţă-atât de mare, La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare L-ale codicii penale paragrafe respective. Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne. ‘N-început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată; Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată A duioasei inimioare de amor şi jale pline. Ea învaţă ca să uite. Ca marchiza de Châtelet, Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert. Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert, Căci din tânăr în mai tânăr în-academia-i îi ié. În curând ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec. Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da, În curând alte găini al ei nimb l-întuneca, Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg. În zădar le imputează a lor gânduri senzuale. „De – răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti – Inima-mi întreag-a ta e – dar ce vrei – noi suntem proşti, Simţul îmblă dup-o carne mai tânără şi mai moale.” În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă; Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni călugăriţă. Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă – Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă. Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură: Despărţi găinărimea cu viaţă imorală De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală A trecutului păcate prin asceza cea obscură. Ea căta societatea părinţelului Chirilă, A claponului lugubru cu humorul lui de bute; El iubeşte-n ea ideea frumuseţii cei trecute, În matroana desflorită vede încă pe copilă. Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă Prototipul cucoşimii, pe-al cucoşilor cucoş, Când cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi, Adâncit platonizează în tiradă somnolentă. Astfel dar fini şi dânsa drumul sorţii pământene: Arde lumânarea vieţii până la un căpiţel. Şi acum la bătrâneţe, să-l uzeze şi pe el, Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapământene. Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit; Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a dat Mariei. Iară voi, ce-n nopţi când luna peste vârfuri de copaci Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee C-umbre negre şi dungi albe – urmăriţi pe vreo femeie, Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci; Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea minţii scurte, Ce cătaţi gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par Două nopţi însprâncenate, – vie-vă-n minte măcar Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă. Ah, gândiţi o clipă numai la suliţa cu vârf roş Şi la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă – Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă, Pe când dona e-o găină şi seniorul un cucoş. Deci dară, boieri de cinste – că-mi făcui tot boierescul Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă; Am ajuns la deci – mă scarpin – închid cartea mea posacă Şi cu multă plecăciune vi se-nchină – Minunescu.
