În întunericul lăcaşului de umbre, În tartarul cumplit Unde de grozăvii trist sufletu-ţi se umple Şi unde merge omul de fapte osândit, Sosiră totodată La aspra judecată Un hoţ răutăţit, În sânge încruntat Care au şi murit, Pe viaţă spânzurat, Şi un autor vestit, Puternic în condei, Care au dezvelit Mult slobode idei, Ce-ntocmai ca Sirene Era la glas duios, Dar, potrivit cu ele, Şi mult primejdios. Orânduielile la iad sunt cu grăbire, Nu este ca la noi zadară prelungire Şi hotărârile se dau într-un minut. Fără zăbavă dar, Pe două straşnice grătare de metal S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut Şi bieţii vinovaţi în ele au intrat. Dar sub tălhari au pus un munte-ntreg de brad, La care singură Alecto foc au dat, Stârnind o flacără atâta de grozavă, Cât bolţile la iad Mai toate au crăpat; Iar către autor părea asprime slabă. Sub el la început Ardea un focuşor abia-abia văzut, El însă ne-ncetat mai rău se aprindea. Trecură zile, ani şi sub tâlhari de mult Cenuşă s-au făcut, Iar focul sub autor necontenit ardea. Văzând aşa asprime, Văzând neuşurare, El strigă cu glas mare Că nu-i dreptate-n nime! Că el, trăind în lume, Şi-au dat un mare nume Şi, de au scris ceva Cam slobod, cam ghimpos, Dar n-au crezut cândva A fi mai păcătos Decât un rău, un hoţ! Atunci, o furioasă zână, O sor’ din cele trei a iadului surori, Cu cozi împodobită de şerpi otrăvitori, Cu bice sângerate-n mână, Viind drept autor, au zis: „Nenorocite! Tu cum de îndrăzneşti Asupra providenţei strigare să porneşti Şi să înşiri cuvinte Precum le înşirai Cât pe pământ erai! Şi tu te socoteşti Mai bun decât un hoţ? El răul au urmat, el au făcut şi morţi Cât au avut viaţă. Iar tu… Ea au deschis lui lumea ca să vază: Priveşte, uită-te la faptele-ţi cumplite, Vezi fiii ce-au otrăvit pe mumă, pe părinte, Cu multe desfrânări Vezi fiice depărtate De-a lor nevinovate A sexului chemări, Vezi deznădăjduirea familiilor întrege, Adusă prin a tale mintioase încercări. Tu de însoţiere, de legături, de lege Ai râs, ai defăimat Şi, pentru ca sujet de scris să poţi alege, Ai fi dorit să vezi pământul răsturnat. De cine patima au fost descrisă bine, Cu dezveliri că viaţa e vis amăgitor? De cine-i încântat nemernicul amor? De tine! Simţirea tinerimii de tine-i aţâţată Prin o îmbrobodire de adevăr înalt Şi răzbunarea urii de tine-nfăşurată În scutece de sânge de om din om vărsat. Aceste fapte toate, Prin scrieri înfocate Certând ai proslăvit Şi-n loc de fericire, Tu omului ai dat povară de gândire. Dar încă câte rele nici nu s-au dezvelit Din scrierile tale Ce sunt cu-mbelşugare: Deci rabdă, suferind!” Au zis Mejer scrâşnind Şi iute au trântit capacul pe căldare. Dumnezeu să nu se-ndure De oricare autor, Ferindu-i pe toţi de furii Şi de-a iadului cuptor.
sâmbătă, 19 aprilie 2025