Lupul cu toată prostia Cârmuia împărăţia; Şi ca un stăpânitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. Favor, ură schimbătoare, Izgonire sau chemare Al domniei era plan. Câinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Simtimenturi de duşman; C-ar fi zis, nu ştiu la cine, Cum că nu este prea bine A mânca atâţia miei, Şi că dacă le adună Lâna lor pe orice lună, Să-i lase măcar cu piei. Asemenea mari cuvinte, Pe cum fieşcine simte, Nu sânt prea de suferit. Pe loc vrură să-l gonească; Dar politica domnească Alte pricini i-a găsit. A zis că nimic nu ştie, Că nu este bun să ţie Un rang între curtezani; Că la orice-l rânduieşte, Nici o slujbă nu-mplineşte, Că nu face nici doi bani. Atunci vulpe, şarpe, broască, Fără măcar să-l cunoască, De prostia lui vorbea. Unul zicea că glas n-are, Altu că nu este-n stare O piatră de jos să ia. Se mira cum de răbdase Domnul, şi nu depărtase Pe un câine ticălos, A căruia toată treaba E să mănânce degeaba, Făr-a face vrun folos. Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme, Jalbă câinele a dat, Zicând că d-acu-nainte, Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat. Adesea nenorocirea Schimbă gândul şi simţirea: Pe loc fu şi slobozit. Cinsti, averi nu se mai spune: Ce zicea el era bune, Duhul lui era vestit. Într-o zi neavând treabă, Domnul pe ai săi întreabă: „Voi de câine ce gândiţi?” Şerpi, şopârle, deodată, Toţi răspunseră îndată: „Înălţime, să trăiţi! Tuturor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Ăstui vrednic dobitoc. Al lui cap, a lui ştiinţă, Glas, putere, iscusinţă Pentru noi sânt un noroc. De trup este prea puternic, De slujbi multe este vrednic, Şi în lupte e vestit.” – „Astea le ştiam prea bine, Ştiam ce i se cuvine, Dar atunci era gonit.”
sâmbătă, 19 aprilie 2025