Carol IX

La Saint-Germain de mult s-a dat
Signal, că s-a deschis de-acum mormântul.
În sânge Noaptea şi-a scăldat vestmântul,
Să-l pună giulgiu pe morţi. Şi spintecat
De plumbi, gemea Parisul, cum în sânge
Un laş rănit să-ntinde şi să strânge
Cu răcnet zvârcolind mişelu-i trup,
Când dinţii lui cei plini de spumă rup
Din putreda lui rană.

Şi-n vreme ce Parisul, plin
De fum, murea, nepregătit să moară,
Carol în Toullerii cânta-n vioară
Încet şi plângător, un cald suspin
Ca ruga unei mame la mormântul
Copiilor. Simfonic sună cântul;
Iar ochii lui zâmbesc de-un cald fior,
Dar tot mai mult îşi pierd seninul lor
Strângând în ei furtuna.

Sarcastic coardele vibrând
Sub mâna cea cu joc îndemânatic
Gemeau acum scârbos, urlau sălbatic,
Şi-artistul lor urla şi ci, râzând
– „S-aduci pe Enric!” strigă el şi lasă
Vioara lângă el pe-un colţ de masă,
„Pe Enric, mai curând! Nu pot cânta!”
Plimbându-se grăbit, el aştepta.
Şi-n urmă vine Enric.

„Ce-i asta, Sir? Aud de-un ceas
Trosniri de puşti şi răcnete nebune;
Eu simţ miros de sânge. Rege, spune!
Şi eu stau prins, de ce?” Atunci a tras
Perdelele şi, deschizând fereastra,
Carol a hohotit: „Mă-ntrebi ce-i asta?
Sunt câni ce mor pe drum, sunt hughenoţi;
Eu vreau să scap de ei, să piară toţi
Pricepi ce-i asta Enric?”

Cu paşii largi şi tremurând
Ca o moul beat de-o clipă bestială,
Carol trecea înviforat prin sală,
Şi-n urmă piept la piept cu Enric stând
L-a prins de braţ: „Şi tu, de care lege?
Eşti hughenot şi tu, aşa-i” – „Eu, rege?
Eu ţin să cred aşa cum au crezut
Părinţii mei! Sunt hughenot născut
Eu n-am să mor catolic!”

„Tu crezi, ce vrei!” Şi-atunci el supt
De furie: „Ce-i câne, azi să moară”
Izbi cu pumnu-n masă spre vioară,
Şi-n murmur carnea pumnului a rupt;
Cald sângele-a ţâşnit din lovitură –
El, de durerii, urlând a dus la gură
Zdrobitul pumn şi-apoi înnebunit
S-a tras doi paşi năvalnici şi-a ţintit
În Enric carabina.

Făcând vioara scut, din cot
Alt scut făcând: „El, dă! Ai fi zdrobit-o
Cu pumnul; tot atât! De-am mântuit-o,
Zdrobeşte-o dar acum cu piept cu tot!”
Carol a tresărit. „Nu, nu pe tine!
Dar dă-mi un om, un om! Pe orişicine,
Vreau carne, sânge, moarte; vreau s-omor!”
Şi plumb a tras în primul trecător
Pe drum de pe fereastră.

Mânia-i sângerase-n nări,
Aprinşii ochi si-au dezlegat furtuna
Sălbaticei porniri, şi cum e luna
Când ziua câteodată iese-n zări,
Aşa era. O viperă flămândă;
Şi când s-a întors, cu arma fumegândă
Bătu-n pământ, şi ca un scos din minţi,
Cu ochii-nchişi el a scrâşnit în dinţi,
„Vai, du-te Enric, du-te!”