Azi, e un secol de când ai plecat De când ai stins focul Un secol de când mi-am forțat norocul Și jocul, am forțat. Mă plimb cu tălpile goale Prin iarba moale de acasă Mă duc agale, pe cale. .. Ajung într-o pădure deasă. Sunt singură, ca luna Care suspină pe cer Plâng, ca nebuna Te chem și te cer. Nu auzi, nu vezi, nu vrei să mă crezi Ca o stâncă ești, ești de neclintit Da'-ți cresc frunze verzi, Stânca a-nverzit ! Și pădurea toată, parcă-nmugureşte Într-o clipă parcă, toată ne vorbește Și-o rază de lună Ar vrea să ne spună : "Focul nu s-a stins Ați visat ! E vis ! Hai, deschideți ochii"... Dar, în miezul nopții Când s-au ales sorții O forță m-a luat și m-a îngropat În inima ta. Simțeai cum bătea ? Cred că n-ai simțit. .. Că ai răscolit Pădurea și cerul. Cum nu m-ai găsit Un colț viu de stea Adânc, l-ai înfipt în inima ta. De-atunci sângerez și aștept să vii... Sunt frunza ruginită a nucilor din vii Sunt asfințitul, vara și macii pe câmpii Și sunt scânteia. Focul din iernile pustii. Tu, cine ești... mai știi ?
sâmbătă, 31 mai 2025