Sălbaticul şi călătorul Gheorghe Asachi ------------------------------ În adâncul unei stânce, În deşartele pustii, Un sălbatic ş-ai săi fii Au pus mursa lor să mânce; Cu femeia-n jur şedeau Peste-o piatră, Lângă vatră, Şi copiii lor sorbeau. N-avea şervet, nici cuţit, Dar bun foarte apetit. De fortună ca să scape, Un nemernic călători, Răzbătut de a ploii ape, Au intrat în groapa lor. Sălbaticu-n sărăcie, Fiind plin de omenie, Deşi nu l-au aşteptat, La ospăţ l-au îndemnat. Oaspele, înflămânzit, Să aştepte n-au voit De două ori ca să-l invite, Dar dintâi din a sa gură Peste degete-amorţite Boare suflă de căldură; Apoi în aceea zamă, Fiind caldă, suflă iară. Sălbaticul mult se miră, Zice: Asta cum să cheamă? Una zama-mi răcoreşte, Alta mâna-mi încălzeşte. Di-i aşa, oaspelui zice, Poţi să mergi de-acum de-aice! Zău! drept mă va feri Cu un om a locui Carele din a sa gură Când frig suflă, când căldură.