Braminul Alecu Donici ------------------------------ Eu v-am spus odată, că omul când greşeşte Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte; Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat, Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat. În India bogată Un cuvios bramin, Deşi era în faptă De rele patimi plin, Însă prin iscusinţa acea de ipocrit, El da încredinţare Că ar avea purtare Întocmai cum se cade unui bramin cinstit. Oare ipocrizie Şi-ntre bramini să fie? (Sau numai pe la noi Sunt lupi în piei de oi?) La astă întrebare Chiar fabula mea poate să facă dezlegare. Braminii împreună cu toţii vieţuiesc Şi se povăţuiesc De un păstor mai mare. Ei sunt pilduitorii de lege în popor; Au multe slujbe grele, Au post nu prea uşor Şi aspre rânduiele. Deci, într-o zi de post Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost, Socoate cum s-o deie Ceva la fruptişor Şi-i vine-n gând să ieie Un proaspăt ouşor Şi să-l cam învârtească la para lumânării. Urmând aceasta, iată pe uşile cămării Păstorul se iveşte: – Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat? Vezi cum se dezveleşte Oricât de mic păcat. – Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns. Întru aşa ispită vicleanul m-au adus! Iar dracul de sub pat, Ca mâţa au ţipat: – Ba, ba, cucernice! mă iartă, Eu singur văd întâiaşi dată Cum ouăle se coc L-a lumânării foc Şi-ţi mulţumesc pentru ştiinţă, Dorindu-ţi pocăinţă. Adio! Ţine minte că dracul nu cunoaşte Câte, un bun făţarnic, în cugetul său naşte.