Biserica risipită Vasile Alecsandri ------------------------------ I Sus, pe muntele Ceahlău, Stă la pândă Duhul rău Şi aruncă peste munţi Ochii săi şerpii şi crunţi, Cu ochirea-i să zărească, Vreo pradă sufletească. Dar deodată el tresare, Căci aude-n depărtare Glas de clopot chemător Printre munţi răsunător Şi cu groază el zăreşte Pe câmpia ce-nverzeşte O biserică măreaţă Strălucind albiu prin ceaţă Lâng-a Bistriţei verzi maluri Ca un vas frumos pe valuri. II Satan urlă, Satan zbiară, Căci mai vede, vede iară Şiruri albe de români, De femei cu flori în mâni, Şi copii şi mândre fete, Şi flăcăi cu negre plete, Coborând ca lungă oaste, Pe-ale dealurilor coaste, Răzbătând codrii pustii, Trecând peste ape vii. Şerpuind prin văi adânci. Sărind peste-nalte stânci, Şi îndreptându-se în cale La biserica din vale, Unde clopotul suna Şi-n văzduh se legăna. III Satan urlă, Satan zice: „Repezi-mă-voi de-aice, Şi în gheară de-o voi strânge, Limba-n clopot o voi frânge, Vecinic ea să nu mai sune Ceasul crunt de rugăciune!” Şi cum zice, în turbare, De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzând Şi cu ele-ntunecând Şapte codri mari, cărunţi, Şapte sate, şapte munţi! El se-nalţă şi se lasă Pe clopotniţa frumoasă, Ca un vultur răpitor Pe o lebădă în zbor. IV Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. Clopotul dogit răsună Clătinat ca de furtună, Şi pe iarbă vestejită Cade crucea aurită. Iar Satan grozav scrâşneşte, Clopotul din turn smunceşte Şi-l aruncă-n depărtare Peste Bistriţa cea mare. „Unde eşti, Dumnezeu sfinte? Unde eşti, Doamne părinte? De laşi tu pe Duhul rău Să calce locaşul tău?” Astfel munţii stau privind, Către ceruri glăsuind! V Iară Bistriţa vitează, Apele-şi înfuriază, Vrând cu zgomot să înece Pe Satan în sânu-i rece. Ea adună mări de apă Şi-ntr-o clipă malul sapă, Încât turnul de pe mal Cade-n aprigul ei val Cu Satan ce se afundă Ca un fulger într-o undă! Apa saltă, clocoteşte, Nici că se mai limpezeşte! Şi de-atunci în acel loc Ea tot fierbe ca de foc. Şi adeseori s-aude Răsuflând gemete crude. VI Spun păstorii din Ceahlău Că în timpul acel greu Cerurile sau deschis Ş-un glas tainic ar fi zis: „Tu ce-ai fost de iad călcată, Mănăstire blestemată, Tu să ai atunci iertare, De blestem să ai scăpare, Când doi îngeri iubitori Într-o noapte fără nori S-or opri din a lor cale Pe risipurile tale, Şi prin dulcea lor iubire Ţi-or aduce-a mea sfinţire!” * – Fost-a, nu, aşa minune? Bistriţa o poate spune!