Peneş Curcanul Vasile Alecsandri ------------------------------ Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dăduse nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume! Din câmp, de-acasă, de la plug, Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-adimenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vreo nuntă? Noi răspundeam în hohot: „Ba, Zburăm la luptă cruntă!” „Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!” Ziceau atunci bătrâni, femei, Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent fără de mustăţi Răcnea „Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi În pieptu-i de aramă!” Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vreodată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceată! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu… şi am În piept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare Când mă gândesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, Râzând de-a boambei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind… mânca-o ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât De Plevna blestemată. În faţa noastră se înălţa A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam Cum se pândeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunţi de popuşoi Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau… Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizuini. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie… Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişându-şi tunul. Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amândoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. Sărmanii! bine s-au luptat Cu lifta cea păgână Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cad-arma din mână. Dar ce folos! ceata scădea! Ş-acum rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese! Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zis-aste cuvinte „Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!” Făcând trei cruci, noi am răspuns: „Amin! şi Doamne-ajută!” Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! Iată-ne ajunşi! încă un pas. „Ura! Înainte, ura!” Dar mulţi rămân fără de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cât nu-l încape gândul. Un şir întreg s-abate în loc, Dar altul îi ia rândul. Burcel în şanţ moarte zdrobind O tigvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind: „Moldova să trăiască!” Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: „Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!” Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. Prin foc, prin spăgi, prin gloanţe, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm… iată-ne acum Sus, sus, la parapete. „Allah! Allah!” turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! Măreţ se-nalţă în vânt Stindardul României! Noi însă zăcem la pământ, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda „Ah! pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbânda!” Apoi, când iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit „Virtutea militară”! Ah! da-o ar Domnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimica azi Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească!