Bosforul Vasile Alecsandri ------------------------------ Dormea în liniştire Bosforul fără valuri Într-a Europei mândrie ş-a Asiei verzi maluri Ca un balaur verde în lupte ostenit. Din zori şi până-n noapte pe umeri el purtase Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase Spre-apus şi răsărit. Acum dezmierdat însă de-a ginilor suflare Se legăna molatice cu-o leneşă mişcare Şi, ca oglindă vie, sub cer se întindea. Iar luna zâmbitoare, şi tainică, şi lină, Vărsând pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu faţa sa bălaie în el se oglindea. Precum acele paseri, străine călătoare, Ce se abat în şesuri la asfinţit de soare, Strângând ale lor aripi căzute de lung zbor, Mulţime de corăbii cu pânzele-nvelite Sta, umbre uriaşe, fantasme neclintite Pe luciul Bosfor. Era la ceasul tainic când geniile de noapte De la un mal la altul aduc duioase şoapte, Când marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea. Atunci când lumea-şi pune fantastica sa haină. Când orice zefir trece purtând o dulce taină, Când orice undă poartă în frunte-i câte-o stea. Era la ora tristă când palida cadână, Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mână, Privind în depărtare un zbor de ielcovani, Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele, Să fugă-n sânul nopţii, zburând spre Dardanele, Departe de tirani. Nu se zărea atunce pe umeda câmpie Decât scântei şi fulgeri de flacără-argintie Ce, şerpuind pin apă, pluteau şi s-alungau, Sau delfini fără număr, care, sărind din mare Şi-n spume luminoase mişcând a lor spinare, În valuri după stele pe rând se cufundau. Acum de mult imamul din minare cântase, De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase Copiii lui Mohamed în naltele geamii; Nu s-auzeau în lume decât suspine mute Ş-acele blânde glasuri de umbre nevăzute Ce vin de prin pustii. Deodată-n întuneric o barcă năzărită Trecu ca visul negru pe-o frunte adormită, Lăsând o urmă lungă pe-adâncul umed plai. Pe mal un cântec dulce se auzi deodată; Iar barca cu grăbire spre cântec îndreptată Se afundă în umbra măreţului sarai.