Ceasul rău Vasile Alecsandri ------------------------------ Pe cel deal, pe coaste, Trece-o mândră oaste, Oaste de români! Toţi voinici de frunte Care merg să-nfrunte Oarde de păgâni. Iar pe-o culme verde Ce-ntre munţi se pierde Stau de mi-i privesc Două surioare, Albe lăcrimioare, Care mi-i jelesc: Vezi tu, surioară, Oastea se coboară Colo pe costiş, Vezi-o cum pătrunde Pe rând şi s-ascunde Colo-n stejăriş. Vai! nu se mai vede! Cine, cine-a crede Grija ce duc eu, Oastea că-i purtată De bătrânul tată Şi de dragul meu? Ei se duc în vale Unde ţara-n jale Geme cu amar, Căci au intrat iară Sabia în ţară, Paloş de tătar. De pe munţi în poale, Cu armele goale, Ei mi se cobor, Şi prin cea urdie, Dragă, o să fie Mare, mult omor! Căci tata bătrânul Nu cruţă păgânul Când se aruncă-n foc. El e român tare, Ca Ştefan cel Mare, Şi om cu noroc. Pentru el n-am teamă… Dar îmi fac de seamă Când stau de gândesc La dragul Lisandru, Că-i un copilandru, Şi mult îl iubesc! El n-a vânat încă Decât şoimi de stâncă, Cerbi cu coarne mari; Şi acu-ntâia oară Face, surioară, Goană de tătari. Ş-aşa mult mi-e frică Ş-inima mi se strică Când gândesc la el, Că mult, mult îi place Vitejii a face, Scumpul tinerel! Taci, biată copilă! Nu-i plânge de milă Iubitului tău, Căci ferească sfântul Să-ţi fie cuvântul Zis într-un ceas rău! Hai la mănăstire Ca să dăm de ştire Pustnicului sfânt Să ardă tămâie Ca să nu rămână Tătar pe pământ. Oastea-nvingătoare A stins de la soare Aprigul duşman: Ea se întoarce-n munte Având chiar în frunte Vechiu-i căpitan. Iar sărmana fată În zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse, După ce făcuse Vitejii de zmeu! Din bătrâni se spune Că sunt ceasuri bune Şi că rele sânt. Vai de-acei ş-acele Care-n ceasuri rele Zic vreun cuvânt!