Crai-nou Vasile Alecsandri ------------------------------ Pe când la cuibu-i pasărea zboară C-un ţipăt jalnic ca un suspin Şi, plecând capul sub aripioară, Pe creanga mică adoarme lin, Zamfira tristă din cort ieşise Şi cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise, Vărsând pe frunte-i lumina sa. De când în lume gingaşa fată Zâmbea ca floarea de pe câmpii, Numai de soare fu sărutată Pe sânu-i fraged, pe-ai săi ochi vii. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. Ades copila mândră, vioaie, De soare-n păru-i se ascundea. Iar când pe frunte-i ducea cofiţă Cu apă rece de la izvor, Când era umedă-a sa guriţă Şi-i sălta floarea pe sânişor, Toţi trecătorii simţeau deodată O sete mare în pieptul lor; Beau multă apă, cătând la fată, Şi urmau drumul oftând de dor. Ea cânta dulce ca ciocârlia Ce ciripeşte vesel în zori, Şi suna gingaş atunci câmpia Ca de un freamăt de Zburători. Ades bătrânii, stând împreună Şi ascultând-o pe lângă foc, Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună, Şi vesteau fetei mare noroc. Dar într-o seară, sus, pe movilă, O Babă Cloanţă, din bobi trăgând, I-a zis cu spaimă: Să fugi, copilă, De străin mândru, cu glasul blând! De-atunci Zamfira în multe rânduri Vedea o umbră zburând prin nori, Şi toată noaptea sta ea pe gânduri În doruri tainice, în dulci fiori. Acum ea, tristă, din cort ieşise Şi cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise, Iar glasu-i jalnic aşa cânta: Crai-nou, strălucite! Plânsă m-ai găsit, Cu gânduri mâhnite, Cu chipul cernit. Inima-mi jeleşte, Dar nu ştiu ce vrea; Nu ştiu ce doreşte Inimioara mea. Căci aude noapte Freamăte de zbor, Ş-apoi blânde şoapte Ce-i şoptesc din nor. Iar a zilei rază Când luceşte sus, Mult apoi visează Visul ce s-a dus. Crai-nou! vin cu bine, Cu bine te du, Dar jalea din mine Să nu mi-o laşi, nu! Să mă laşi cu salbă De galbeni frumoşi, Cu năframă albă Şi iminei roşi. Să mă laşi ferice, Cu dorul împlinit, Zburând tu de-aice, Crai-nou mult iubit! Iată că-n valea cea-ntunecată Un străin mândru atunci trecu, Auzi glasul, veni îndată Şi-n calea fetei pe loc stătu. Blânzi erau ochii, blândă-era faţa, Blând era glasul celui străin! Căci trecu noaptea, şi dimineaţa Găsi copila fără suspin. Trei zile-n urmă ea avea salbă, Salbă de galbeni pe-al său grumaz, Avea pe frunte năframă albă, Iar flori nici una pe-al său obraz! Trei zile-n urmă Crai-nou se duse, Şi, cu el, mândrul străin pieri, Sărmana fată în drum se puse Şi mult îl plânse, mult îl dori! Trei zile-n urmă, colo, pe vale, Rămase singur un biet mormânt! Ş-ades de-atunce un glas de jale Şoptind s-aude astfel prin vânt: Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă, La cornul lunii tainicu-ţi gând, Când vine noaptea, fugi, fugi, copilă, De străin mândru, cu glasul blând!