Bogdan Vasile Alecsandri ------------------------------ Lăpuşneanu cel cumplit Stă pe scaun poleit. Curtea-i plină de boieri, Vornici, hatmani, vistieri Ce se-nchină Domnului Şi se tem de ura lui Că ura lăpuşnănească E pieire boierească. Iată, mări, că deodată Un luceafăr se arată Cu chip vesel şi domnesc Şi cu mersul voinicesc! Cine-i mândrul tinerel, Care-i tras printr-un inel? E Bogdanul cel glumeţ Şi la luptă îndrăzneţ, Şi de carte cărturar Şi de arc bun săgetar. El în sală-naintează Şi la Domnu-ngenunchează, Apoi zice: „Mă rog ţie, Taică, Doamne din domnie, Voie dă-mi să iau soţie Ursita ce-mi place mie. Ea nu-i fată de-mpărat Şi-i chiar de litean bogat Şi de lege lepădat, Da-i fecioară ca o stea, Mândră ca o păsărea, Dulce ca o floricea, Şi sufletul meu o vrea!” Lăpuşneanu se-mblânzeşte Şi din gură-aşa grăieşte: „Dragul tatei, mergi cu bine, Voie tu ai de la mine!” Astfel zice şi-l sărută Ca pe-o floare-n sân crescută, Şi pocloanele-i găteşte Şi pe cale mi-l porneşte Cu o sută de nuntaşi, Toţi aleşi din tăbăraşi. II Nuntaşii încălecau, Cu Bogdan vesel plecau, Ei plecau pe la Sân-Petru. Ş-ajungea pe la Sân-Metru La liteanul cel bogat Şi de lege lepădat. Iar liteanul de-i vedea Poarta curţii închidea Şi-n lanţuguri o lega Şi din gură-aşa striga: „Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el zidurile, Să deschidă porţile!” Cât Bogdan îl auzea, De sârg mi se repezea, Calul îşi înfierbânta Ş-un răpez voinic îi da. Calul rândunel zbura Şi în curte că era! Iar în curte cum sărea, Bogdan timpul nu pierdea, Poarta curţii deschidea Şi nuntaşii toţi intra. Liteanul că se mira Şi mustaţa-şi răsucea Şi din gură iar zicea: „Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el teancurile Să-şi ia postavurile!” Cât Bogdan îl auzea, Calul iar îşi repezea, Peste teancuri el zbura, Apoi le desfăşura, Şi le da pe la nuntaşi Care-n lupte sunt fruntaşi, Cum era şi nuntaşul Aşa-i da şi postavul. De era el înăltişor, Îi da postav roşior, Să fie strălucitor. De era el medior, Îi da postav gălbior, Ca să-l prindă binişor. De era el mititel, Îi da postav albăstrel, Ca să se mândrească-n el! III Liteanul se bucura, El în casă că intra, Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat, Tot de-un chip asemănat. Albe gingaşe tustrele Ca trei flori de viorele. Domnul tânăr le privea, Cu ochi dulci care sticlea, Iar liteanul mi-i zicea: „Care este mirele, Mirele, ginerele Cunoască-şi el mireasa, Cunună-se cu dânsa!” Bogdan mintea nu-şi pierdea, Inel din deget scotea, Pe covor îl arunca Şi din gură cuvânta: „Care-mi este mireasa, Să mă iubesc cu dânsa, Culeagă-mi ea inelul, Inelul cu degetul, Căci am sabia-nsetată Ce doreşte cap de fată”. Din trei două nici mişca, Iar mireasa se pleca, Pe covor îngenunchea, Ca o floare se-ndoia, Şi inelul culegea Şi-n degeţel şi-l punea. Ochii mirelui sticlea, Inima-i se-nveselea. El mireasa-şi ridica, Pe ochi dulce-o săruta Şi pe braţe mi-o purta Şi-n rădvan că o punea Şi spre ţară purcedea. După ei încă venea Car mare cu druştele, Grădina cu florile Şi o sută de nuntaşi, Toţi aleşi din tăbăraşi. Ei plecau pe la Sân-Metru Ş-ajungeau pe la Sân-Petru Şi pe loc cât ajungeau, Mândră nuntă că făceau, Vestele de se duceau La vecini şi-n depărtări, Peste nouă ţări şi mări!