Mihu copilul Vasile Alecsandri ------------------------------ La dealul Bărbat, Pe drumul săpat, Merge hăulind, Merge chiuind Mihu copilaş, Mândru Păunaş, Păunaş de frunte, Copilaş de munte. Merge el cântând, Din cobuz sunând, Codrii dezmierzând Din cobuz de os Ce sună frumos. Merge cel voinic Pe-un murguşor mic Prin miezul nopţii, Prin codrul Herţei. Mult e frunza deasă, Noaptea-ntunecoasă, Şi calea pietroasă! Dar când se urca Şi murgul călca Piatra scăpăra, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Merge, mări, merge, Ş-urma li se şterge Printre frunze căzute Pe cărări pierdute. Merge tot mereu Voinicelul meu, Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind Şi mereu grăind: „Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai, Ce laşi tu drumul Ş-apuci colnicul? Ori zaua te-apasă, Ori şaua te-ndeasă, Ori frâul cu fluturi, Ori scumpele rafturi, Ori armele mele Ce lucesc ca stele, De duci aşa greu Trupuşorul meu?” „Zaua nu mă-ndeasă, Şaua nu m-apasă, Frâul nu mă strânge, Chinga nu mă frânge, Dar ce mă apasă Şi-n drum nu mă lasă, Că s-aţin pe-aici Patruzeci şi cinci, Cincizeci fără cinci De haiduci levinţi Duşi de la părinţi De când erau mici La codru-n potici. Ş-acum se găsesc De benchetuiesc La valea adâncă, La muchie de stâncă, La des păltiniş, Mărunt aluniş; La masă de piatră, În patru crăpată, Cu sârmă legată, Cu slove săpată, Cu slove de carte Cu aur suflate. Iar la masă, şede armonioasă. Gata să te prade Ianuş Ungurean, Vechiul hoţoman, Cu barba zburlită, De rele-nvechită, Până-n brâu lungită, Cu brâu-nvelită. El are, măi frate, Săbii lungi şi late, Durdă ghintuită, Inimă-oţelită. Şi mai are încă Pe-mprejur de stâncă Voinicei levinţi Cu armele-n dinţi. Feciori buni de mână, Căliţi, tari de vână. Flăcăi groşi în ceafă, Voinici fără de leafă! Cu chivere nalte, Cu cozile late Lăsate pe spate. Ei te-or auzi Şi s-or repezi, Şi amar de tine Şi amar de mine!” „Hai, murgule, hai Pe coastă de plai, Lasă colnicul Ş-apucă drumul Că eşti cu Mihul! Lasă-n urmă-ţi teamă, Că te iau pe seama Istor braţe groase, Groase şi vânoase, Istuia piept lat, Lat ş-înfăşurat, Istui păloşel Cu buza de-otel. Unguru-i fălos, Nu-i primejdios, Gura lui e mare, Dar nu muşcă tare. Câţi sunt ei? cincizeci? Şaizeci, optzeci, O sută ş-o mie? Iasă-n cale-mi, vie Dacă vor să ştie Cine e Mihul, Mihu Copilul!” Murgul ca gândul Lasă colnicul S-apucă drumul. „Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai La poiana grasă, Dumbrava frumoasă Cu iarbă-nverzită, Cu flori înflorită!” II Iată-n codru, iată, Că Ianuş deodată, Cum benchetuieşte Şi se veseleşte, Stă, încremeneşte, Pe gânduri porneşte Că din când în când Aude sunând, Codrii răzbătând Un mândru cântec, Cântec de voinic Ş-un glas de cobuz Dulce la auz, De cobuz de os Ce sună duios. Şi iată, şi iată Că Ianuş deodată Tresare şi sare Şi zice-n glas mare: „Voi, vitejilor, Haraminilor! Ian staţi ş-ascultaţi Ş-armele apucaţi, Că eu cam auz Un glas de cobuz Printre frunze sunând, Codrii dezmierzând. Deci voi vă grăbiţi, Curând vă porniţi Să-i ieşiţi în cale Pe deal şi pe vale, La pod, la hârtop, La lunca de plop, La potica strâmtă, La cărarea frântă, La fântâna lină Cu apă puţină. De-a fi vreun viteaz Cu flori pe obraz, Să nu mi-l stricaţi, Ci să mi-l legaţi. Iar vreun fermecat, De muieri stricat, O palmă să-i daţi Drumul să-i lăsaţi!” Ungurii pornesc Şi calea-i opresc. Iar cât îi zăreşte Mihu le grăieşte: „Voi, voinicilor, Haraminilor, Cine v-a mânat Capul v-a mâncat!” Şi nici că sfârşeşte, La harţă porneşte Şi se învârteşte, Toţi îi risipeşte. Apoi iar purcede Prin cel codru verde. Murgul se urca, Şi când el călca, Piatra scăpăra, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Ianuş cum îl vede, Din loc se repede: „Voi, vitejilor, Haraminilor! Daţi cu lăncile, Daţi cu flintele.” „Lăsaţi flintele, Lăsaţi lăncile, Voi, voinicilor, Haraminilor! Că eu Mihu sânt, Şi vreau să vă cânt Un mândru cântec, Cântec de voinic Cum n-aţi auzit Cât veac aţi trăit.” III Iată, mări, iată Că Mihu deodată Începe pe loc A zice cu foc, Începe uşor A zice cu dor Un cântec duios Atât de frumos, Munţii că răsun, Şoimii se adun, Codrii se trezesc, Frunzele şoptesc, Stelele clipesc Şi-n cale s-opresc! Iar ungurii mult Cu drag îl ascult, Şi Ianuş îndată, Ca nealtădată, Glasu-şi îmblânzeşte Mihului grăieşte, La masă-l pofteşte. „Vin’ tu, Mihule, Vin’, voinicule, Să benchetuim Şi să veselim, S-apoi amândoi Ne-om lupta noi doi”. Ei cu toţi s-adun, La masă se pun Şi benchetuiesc Şi se veselesc, Ploştile ciocnesc, Vesel chiuiesc. Dar când au sfârşit De benchetuit, Masă de-ospătat, Vinul de gustat, Ianuş ungurean, Mihul moldovean Deoparte se duc La luptă s-apuc! Cruntă-i lupta lor, Că e pe omor. Cine c-a pica Nu s-a mai scula! Iar ungurii toţi, Lui Ianuş nepoţi, Stau de mi-i privesc Cum mi se-nvârtesc, Cum mi se smucesc, Cum mi se trântesc Ca doi zmei, ca lei, Ca lei paralei. Iată, mări, iată Că Mihu deodată În loc se opreşte, Pe Ianuş suceşte, Sus îl opinteşte, Jos încă-l izbeşte Şi-n genunchi îl pune Şi capu-i răpune. Iar ungurii toţi, Lui Ianuş nepoţi, Stau încremeniţi De moarte-ngroziţi. Mihu mi-i trezeşte Ş-astfel le grăieşte: „Voi, copiilor, Haraminilor! Care s-a afla De va ridica Buzduganul meu Cât este de greu, Durduliţa mea Cât este de grea Şi zalele mele Cât îmi sunt de grele, Acela să vie Cu mine-n frăţie Ca să vitejească, Numele să-i crească!” Ungurii se-ntrec La pământ se plec Şi-n zadar se-ncerc! Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate, Cu fier ferecate. „Voi, mişeilor, Haraminilor! Codrul mi-l lăsaţi, Jugul apucaţi Că nu sunteţi voi, Nu sunteţi ca noi Oameni de mândrie, Buni de vitejie, Ci oameni de gloată, Buni de sapa lată.” Şi cum zice-ndată Mihul cel voinic Cu degetul mic Armele-şi ridică, Pleacă pe potică Cu murgul voios Prin codrul frunzos. Şi-n urmă-i vuieşte, Codrul clocoteşte De un mândru cântec, Cântec de voinic, De-un glas de cobuz Dulce la auz, De cobuz de os Ce sună frumos!