Ştefăniţă Vodă Vasile Alecsandri ------------------------------ Frunză verde meri creţeşti, În oraş la Bucureşti, L-ale case mari domneşti De se văd în Stoieneşti, Mândră masă e întinsă Şi de mari boieri cuprinsă. Tot boieri de-a oştilor, Puterea domniilor Şi groaza duşmanilor. Iar în capăt cine şede? Ştefăniţă Domn se vede, Dar nici bea, nici veseleşte, Ci cu ochii lung priveşte La copila Dihului, Surioara Mihului, Mihului voinicului Din valea Cobiului. Că e mândră ca o floare, Şi de ochi fermecătoare, Şi de suflet iubitoare, Unde-o vede Domnul moare! „Copiliţă, drăguliţă, Cu sân alb de porumbiţă, Umple cupa mea de vin, Ţie, dragă, s-o închin Ş-apoi cântă-mi viers de dor Cu glas dulce, răpitor, Cântă-ţi, dragă, cântecul, Că mi-e drag ca sufletul!” Copiliţa se închină Ca o floare de grădină Şi-i întinde-o cupă plină, Apoi zice încetişor Un viers dulce, plin de dor: „Frunză verde stejărel, Am un frate voinicel Şi mă tem amar de el! Frunză verde măr domnesc, Am un Domn care-l iubesc Şi de dânsul mă-ngrijesc. Vai de mine’ cum să fac Pe-amândoi să mi-i împac, Să-mi fie traiul pe plac!” Copiliţa nu sfârşea Şi Domnul astfel grăia: „Copiliţă, mândruliţă, Cu sân alb de porumbiţă, Nu mai plânge, că-n curând Împlini-voi al tău gând. Voi, boieri ce ospătaţi, Staţi şi nu mai închinaţi, Cuvântul să-mi ascultaţi Toţi călări şi înarmaţi Cu săgeţi, cu buzdugane, Şi la brâie cu arcane, Ca să mergem despre soare Să facem o vânătoare După urşi şi căprioare, După păsări gălbioare Ce sunt bune de mâncare Şi plăcute la cântare!” II Când de zi se lumina, Boierii se aduna Şi pe cai încăleca, Şi cu Domnul toţi pleca, Înspre munţi la vânătoare, După urşi şi căprioare, După păsări gălbioare. Şi mergeau, frate, mergeau Până-n munţi că ajungeau, Iar când soarele-apunea, Iată că se întâlnea C-un cioban cu fluieraş Şi cu port de oltenaş. Domnu-n cale-i se oprea Şi din gură-aşa grăia: „Ciobănaş cu fluieraş, Puişor de oltenaş, Cunoşti calea codrului De prin munţii Crişului? Cunoşti fagul Mihului Din codrul Cobiului?” „Cunosc calea codrului Până-n fundul fundului, Ştiu şi fagul Mihului Din codrul Cobiului”. „De ştii locurile bine, Nu mă-i duce tu pe mine?” „Ba, te-oi duce eu pe tine De-i lăsa tu oştile Să-mi păzească oile, Că de-oi pierde-o mieluşea Oi slugi un an pe ea, Şi de-oi pierde un mieluşel Oi slugi doi ani pe el”. Domnul oştile lăsa, Cu ciobanul se lua, Singur, singur, singurel Pe o zare de muncel. Iar ciobanul se-ndrepta Către munţi şi mi-l purta Pe cărări şi pe potici Ce-s călcate de voinici, Prin hăţiş, prin cărpiniş, Unde nu-i loc de cârniş, El mergea, frate, mergea Pân’ ce-n codru ajungea Drept la fagul Mihului, Lăcaşul voinicului. Când de fag s-apropia, Ciobănaşul se oprea Şi din gură-aşa grăia: „Iată fagul Mihului, Mihului voinicului! Iar pe Mihul dacă-l vrei, Cată drept în ochii mei!” III Domnul drept la el căta, Ochii lui se încrunta. Iar ciobanul se schimba, Gluga lui îşi arunca Şi deodată se-arăta Cu zelar, cu buzdugan, Cu haine de căpitan. Apoi drept la Domn căta Şi-n glas mare cuvânta: „Alei! Doamne din domnie! Ieri ai fost dat la beţie; Astăzi venişi la trezie, Dar n-ai prins la cuminţie. Ce păcate te-au împins Paloşul de ţi-ai încins? Fostu-ţi-a silă de tine De te-ai luat după mine. Ori că nu te-ai săturat Pe-a mea soră c-ai furat Şi-ai făcut cu ea păcat Făr-a te fi cununat? Dar gândit-ai că păcatul Îşi urmează vinovatul Şi că-n lume orice faptă Are faptă şi răsplată?” Şi cum sta şi cum zicea O frunză de fag smucea Si-ntre buze o punea Şi suna hoţiş din ea. Frunza-n patru că plesnea, Codrul negru clocotea, De-un lung chiot chiotea, De-un greu tropot tropotea, Şi împrejuru-le deodată Se ivea o mândră ceată, O ceată de voinicei, Lotri, puişori de zmei, Cu căciuli stogoşate, Cu chebe roşii pe spate, Şi mustăţi de varvaric Cum stă bine la voinic. Lângă el cât îi zărea, Mihul astfel le grăia: „Fraţii mei, neferii mei, Lotri, puişori de zmei! Îl vedeţi voi pe ist om? El e mare, căci e Domn, Dar, cât e de Domn şi mare, Minte coaptă încă n-are! Hai, copii, de mi-l luaţi, Prin săbii să-l fluturaţi, Dar nimic să nu-i stricaţi, Cale bună să-i lăsaţi, Că de-i Domnul priceput E destul câte-a văzut Ca să afle, ca să ştie: Cu Mihul nu-i de glumie!” Domnul pe gânduri cădea Ş-apoi astfel răspundea: „Mihule, bujorule, Frate, frăţiorule! Eu la mână ţi-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Când la mână mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. Vină mâini tu la domnie Ca să vezi o cununie, Cununia Domnului Cu sora voinicului, S-o fac mie soţioară, S-o fac ţie Domnişoară!” Astfel Domnul cuvânta, Şi din codru se-nturna, Iară codrul răsuna: „Să trăieşti, măria ta!”