Maghiara Vasile Alecsandri ------------------------------ Cu ce jale, ce amar Plâng doi ochi peste hotar! Cât se bate, cât suspină O inimă de dor plină Colo-n ţara cea vecină! Mândri-s ochii ca din rai, Dulci ca soarele din mai. Inima e mândră iară, Căci ea saltă ca o fiară În sân falnic de maghiară. De-ai fi pasăre sau vânt, S-alergi lumea pe pământ, Ca maghiara scumpă floare N-ai vedea lucind la soare, Nici în luncă, la răcoare! Alb i-e sânul, dulce crin, Dar hrăneşte-amar suspin! Negri-s ochii, cu văpaie, Dar pe faţa ei bălaie Se topesc ca nori de ploaie, Căci un domn român vestit Peste munţi a năvălit Ş-a luat cu vitejie Multe suflete-n robie Şi maghiari nemeşi o mie! A plecat domnul român! Robii după-al lor stăpân Au ieşit plângând din ţară Ş-a rămas trista maghiară Cu ochi plânşi, cu jale-amară! De trei zile plânge-acum! De trei zile cată-n drum, Dar nimica nu zăreşte, Căci iubitul ce jeleşte Pe drum nici că se iveşte! Unde-i mândrul tău iubit? În ce cale-i rătăcit? Unde-i, Doamne! de nu vine De trei zile lângă tine? Cine-a spune unde-i, cine? Vai! cu jale, cu amar Plânge el peste hotar! Ca şi tine el suspină Cu inima de dor plină Colo-n ţara cea vecină! Iar de vrei tu să-l mai vezi, Peste munţi să te repezi Într-a Zimbrului domnie, Unde zac mulţi în robie Şi maghiari nemeşi o mie. Peste codri, peste munţi, Peste ape fără punţi, Unde-s florile frumoase, Unde-s fetele voioase, Unde-s doinele duioase. Să te duci spre răsărit, La cel loc nebiruit Unde-s paloşele crunte, Unde cresc stejari la munte, Unde nasc voinici de frunte! Iată-n zori c-a şi plecat Pe-un cal alb ne-ncălecat Maghiarina, mândra fată, În bărbat mândru schimbată Şi cu paloş înarmată. De-ai fi pasăre sau vânt N-ai ajunge-o pe pământ, Căci ca vântul ea nu zboară, Nici ca pasărea uşoară! Dar ca dorul ce omoară! Şesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe pier. Cine-o vede, o zăreşte Ca o stea care luceşte Şi-n văzduh se mistuieşte. În codri merei pustii Unde urlă fiare mii, A intrat fata voinică Şi se duce fără frică Pe-o strâmtoare de potică. Umbra nopţii s-a lăţit, Groaza-n lume s-a pornit, Vântul suflă, vâjâieşte, Codrul urlă, clocoteşte, Tunetul în cer vuieşte. Dar ea-ndeamnă tot mereu Calul ce răsuflă greu Şi mult drum în urmă-i lasă; Că cine doru-l apasă, De furtuni cereşti nu-i pasă! Iată-a sosit în ceas rău Pe malul unui pârău, Pârău mic şi fără nume Ce curgea tainic în lume, Printre flori revărsând spume. Hai, voinice, la cel mal (Zis-a fata către cal.) Dar pe loc calul s-opreşte, În pământ ochii ţinteşte Şi cu groază sforăieşte. Haideţi, hai cu Dumnezeu Să găsim pe dragul meu, Că de mult amar de vreme După el sufletu-mi geme! Hai, voinice, nu te teme… Calul trist a rânchezat Şi-n pârău năvală-a dat. Apa-i crudă ca o fiară! Iar pe mal din unde-afară N-a ieşit biata maghiară! Când luci lumina-n zori, Zăcea trupu-i printre flori, Lângă malul alb de spume… Şi de-atunci pârău-n lume Poartă-al Maghiarinei nume.