Balada munţilor George Topârceanu ------------------------------ I S-au ivit pe rând în soare, Jos, la capătul potecii, Turma albă de mioare, Noatinele şi berbecii. Sunet de tălăngi se-ngână. Sub poiana din Fruntarii, Zăboveşte-n deal la stână Baciul Toma cu măgarii. El se pleacă din cărare Şi tot leagă şi dezleagă, Cumpăneşte pe samare O gospodărie-ntreagă: Maldăr de tărhaturi grele Cu desagi, căldări şi pături, Că de-abia pot sta sub ele Doi măgari voinici alături. Gata!… Baciul stă pe gânduri, Peste frunte mâna-şi duce. Se ridică-n două rânduri Şi domol îşi face cruce. Apoi cată lung spre creste Şi spre ţarcurile goale… Şi convoiul, fără veste, A pornit încet la vale. Cerul şi-a schimbat veşmântul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vântul Ca un foşnet lung de apă. Adâncit în gânduri multe Baciul stă şi nu-şi dă seamă C-a rămas în loc s-asculte… După el, călcând cu teamă, Merg tăcuţii lui prieteni Prin sălbatice pripoare, Pe sub poale verzi de cetini, Pe potecă fără soare, Ori străbat în pas alene Luminişuri fără flori, Singuratice poiene Cu mesteceni visători… Rar trezesc în a lor cale Câte-o piatră sub copită. Iar când drumul se prăvale Jos, la coastă povârnită, Calcă baciul ca pe gratii Şi-i struneşte blând cu gura: – Cătinel, feciorii tatii, Ca să n-o pornim de-a dura!… II Astfel, turmă după turmă Pleacă toamna de la stâni, De rămân pustii în urmă Munţii singuri şi bătrâni. Astăzi ca şi-odinioară, Cât s-afundă-n vreme anii, Ei văzură cum coboară Pe cărări de plai ciobanii, Când pe soare, când pe ploaie, Vreme multă, fără număr, Cu căciula lor de oaie Şi cu sarica pe umăr, A’ trecutului vii moaşte Peste care vremea creşte, – Culmea verde mi-i cunoaşte, Stânca sură mi-i iubeşte… Iar în urma lor, pe sară, Astăzi ca şi alte dăţi, Lungă linişte coboară Peste mari singurătăţi. Toamna cu-a ei albă frunte Şi cu galbenii-i conduri A lăsat argint pe munte Şi rugină pe păduri. La răspântii creşte stogul De foi moarte de curând. Strigă-n vale Topologul, Şi-a lui larmă, când şi când, Ca o voce omenească Până sus pe culmi tresare, Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. Tot mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. Neguri dese-ncep să cadă, Se târăsc în jos pe plai. Pe păduri se strâng grămadă Falduri albe de buhai. Brazii stau în nemişcare, Printre ramuri ploaia pică, – Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. Numai ferigile ude, Putregaiul şi bureţii Îşi trimit miresme crude În desimea groasă-a ceţii. Trunchiuri strâmbe, răsturnate Scorburile şi buştenii Cu-a lor cioturi, pe-nserate Umplu codrii de vedenii. Sihla neagră se-nfioară. Speriat, dintr-un hăţiş Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş… Cu blăniţa zgribulită Stă şi-ascultă nemişcat… Vremea pare-ncremenită… Brazii fruntea şi-au plecat, Spăimântaţi, ca pentru rugă: Colo-n fundul curmăturii, Dormitând pe-o buturugă S-a ivit Muma-Pădurii… Dar nu-i nimeni să-i zărească Trupul hâd şi deşirat, Faţa galbenă de iască, Nasul – ciot de brad uscat. Nici nu vede, nici n-aude, Doar îşi scutură pe-o mână Părul ei de vreascuri ude, Fruntea plină de ţărână. Şi cum stă cu ceaţa-n spate Istovită lângă trunchi, Rădăcini şi crengi uscate Îi atârnă pe genunchi. Negurile-i sug puterea. Ochii-i nemişcaţi şi suri Cheamă noaptea şi tăcerea Din adâncuri de păduri… III Şi se duc pe nesimţite Nopţi pustii şi zile reci, Cum s-adună, putrezite, Frunze moarte pe poteci. Colo sus, culcat pe-o rână, Stă Negoiul mohorât Cu-a lui negură bătrână Care-i ţine de urât. Fulgii-ncep apoi să cadă. Firea-şi doarme somnul ei Amorţită sub zăpadă… Iar târziu, la Sfântu-Andrei, Când cobori de la povarnă Printre plopi subţiri şi rari, În senină zi de iarnă Vezi departe munţii mari Cum îşi zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer, Povârnişuri sclipitoare, Brazi împodobiţi de ger, Atârnând ca nişte salbe Pe grumajii lor de stânci, Peste plaiurile albe Şi prăpăstiile-adânci.