Armingenii George Coşbuc ------------------------------ Pe când umbla Hristos prin ţară Lăţind cuvântul său frumos, Ovreii toţi i-au scos ocară Şi cărturari de-ai lor cercară Prilegi să piardă pe Hristos. Aşa, într-o noapte-ntunecată Când vecinicul Mântuitor Dormea-ntr-o casă încreştinată, Găsitu-l-au ovreii-ndată Şi sfat făcut-au de omor. La miezul nopţii aveau să vie La casa unde el dormea Şi, casa pentru ca s-o ştie, Au pus ca semn şi mărturie În faţa casei o nuia. Dar Dumnezeu, cel ce scoboară Şi-n gândul cel mai nevădit, Nu lasă p-al său fiu să moară, Căci a răscumpărării oară Şi vremea morţii n-a sosit. Şi Dumnezeu orbit-a firea Ovreilor împinşi la rău, Încât să n-aibă nicăirea Vrun chip de-a făptui pierirea Născutului din Dumnezeu. La miezul nopţii-n gloată mare Ovreii pe furiş pornesc Sunt muţi ovreii de mirare, Că ei la casa fiecare Ca semn câte-o nuia zăresc. Dac-am pierdut şi astăzi prada, Cu greu putea-vom s-o găsim. Porneşte-apoi răcnind grămada, Pierândă-n zgomot toată strada Tăcutului Ierusalim. Dar neputând să mai găsească Pe Christ ca să-l omoare-n somn, Pierdut-au noaptea duşmănească Şi n-au putut să-ndeplinească Pierirea veşnicului Domn. Şi dintr-acea zi-nainte Rămas-a obicei, şi spun, Ca pentru aducerea-aminte De noaptea mântuirii sfinte Românii şi-azi armingeni pun.