Floarea-soarelui şi macul George Coşbuc ------------------------------ Se-ntrebau, vorbind odată Două flori pe şes: – „Vecinic stai îngândurată, Roşie şi mândră floare! ce-ai pe suflet de te doare, Şi suspini ades?” – „Stau aşa! Mi-e dus şi gândul Şi mi-e somn mereu. Dar tu capul tău plecându-l, Pentru ce eşti tot trudită?” – „Cum n-aş fi, căci nedormită Sunt în veci şi eu Când amurgu-n văi se-ngână, Vine din apus Un flăcău; mă ia de mână, Dă din cap şi semn îmi face, Tac şi eu că şi el tace Şi zburăm în sus. Peste mări, eu nu ştiu unde, Peste munţi cu flori. Nu-l întreb, că nu-mi răspunde, Şi zburând prin lume moartă, El mă lasă-n rai la poartă Strajă până-n zori!” Tristă zise cealaltă: – „Lungă cale ai! Floare galbenă şi naltă Şi cu-aşa de mândru nume. Ce vezi tu pe ceea-lume, Strajă până stai?” – „Ce să văd! Deschide cerul Mândrele lui porţi, Şi-mpăratul vine, Lerul, Iar cu el, în haină albă, Vin purtând cununi de nalbă Suflete de morţi. Şi e cald şi e lumină, Şi-ori pe unde treci, Valea de copii e plină, Prinşi de mâni îşi joacă jocul, Iar de cântec plin e locul, Plin de flori în veci. Dar de ce suspini tu oare?” Zise ea apoi Către cealaltă floare. – „Şi de ce m-asculţi mirată?” A răspuns, pornind deodată, Cea cu roşii foi: – „Ah, suspin că tot ca tine Strajă stau şi eu! Din apus un tânăr vine Tot aşa, când amurgeşte; Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte, Şi zburăm mereu. Şi mi-e ciudă cum se poate Nopţile s-alerg. Uite, ziua, ştiu de toate; Seara însă plec uitucă: Nu ştiu unde-o să mă ducă. Ştiu numai că merg. Stau la poartă-ntunecată Şi-ntr-un loc cumplit: Nu văd soare niciodată, Numai neguri şi furtună, Şi prin nori un colţ de lună Mort şi-ngălbenit. Şi vin suflete-amărâte; Ochii lor, izvor: Udă haine mohorâte, Udă pietrele pe cale, Şi pornesc ca râu la vale Lacrimile lor. Ah, şi-n chinul lor cel mare Ei, pe piept, icnind, Pumnii-i strâng aşa de tare Că-şi pătrund prin carne pieptul Şi sub coaste ei de-a dreptul Inima şi-o prind.” – „Amândou-avem o soartă”, Suspinând vorbi Floarea care-n pururi poartă Ochii dornici după soare: – „Dar voinicul tânăr oare Cine poate fi? Din apus mereu săracul, Vine blând şi bun.” – „Nu-l cunosc”, răspunse macul. Dar pe când vorbeau cuvântul, Se opri-ntre sălcii vântul Şi-asculta ce-şi spun. A zâmbit şi-apoi cu jale Şuierând s-a dus Trist pe lângă râu la vale. O să vie dânsul iară Pe la flori în fapt de seară, Singur, din apus!