Brâul Cosânzenei George Coşbuc ------------------------------ Avea Ileana ochi de soare Şi galben păr, un lan de grâu; Vestmânt avea ţesut în floare Şi-un brâu purta pe-ncingătoare, Cum n-a mai fost pe lume brâu. Era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul, Şi-n brâu sta fetei prins norocul Precum e-n talismane prins. Vrăjit era că, de-l va pierde, Norocul ei să piară-n veci, Nici flori mai mult să n-o dezmierde, Să n-afle umbră-n codrul verde Şi verile să-i fie reci. Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă Pândeşte brâul l-ar fura. Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nţeleagă, Şi el acum şi-ar răzbuna! Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori şi doarme-n văi, Iar păzitor pe vânt îl are Întreaga viaţă vis îi pare Şi joc îşi bate de flăcăi. Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată, Şi-n drumul lui umblând de-atunci Simţea de-ajuns frumoasa fată Că viaţa noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. Din ochi albaştri de cicoare Pe sânu-i alb de ghiocel Curg lacrimi calde-acum! O doare, Ei inima de drag îi moare, Iar Făt-Frumos, vai, cum e el! Atâta dragoste nebună! Eu nu o simt, tu n-o înţelegi Visarea ta la ce ţi-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci tu brâul să-l dezlegi! Ea tremură zâmbind şi geme: Norocul meu întreg îl vrei! Ea numai pentru brâu se teme, Că vor afla duşmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brâul ei. De ce te temi? Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde Nici ochi de om nu pot pătrunde, Nici flori cu tăinuit miros. El zice-aşa, să zică iară, Să-i facă gândul ei uşor, Iar gându-i se topea de pară Şi-n codru des, în zi de vară, S-ascunde fată şi fecior. Au fost ascunşi încât nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. Dar printre crengi adormitoare Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brâu şi l-a răpit. Atunci Ileana şi simţeşte Că-i arde plânsul în priviri; Ea după brâu în jur priveşte Şi aprinsa-i faţă-ngălbeneşte Că nu e brâul nicăieri. Şi cum ea varsă desperată Un plâns amar, un cald şiroi, Curgea din cer ploaie curată, Iar dintre ploi lucind s-arată Frumosul brâu stropit de ploi. Şi-n ceruri călătorul Soare Râdea cu hohot repetat Şi prin văzduhuri plutitoare Izbea săgeţi răzbunătoare De-a lungul brâului furat. Vai, brâul meu! gemea copila. Atât de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a! Şi-apoi plângea, mai mare mila, Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut. De-atunci totuna este firea, Dar multe nu-s din câte-au fost Azi nu-i Ileana nicăierea, De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost. Iar Soarele-n văzduhuri pline De zâmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! Dar brâul când în minte-i vine Îşi bate şi-azi de tine joc. Dac-ai murit, frumoasă fată, Furatul brâu e viu mereu: Când plouă, vara, câteodată Un brâu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu.