Dragostea păcurărească George Coşbuc ------------------------------ Sună coasta; turma-ncet Peste câmpuri face-şi calea; Latră câini de sună valea, Iar de-alături prin spinet Se iveşte, alene vine Flăcău nalt cu pasuri line. S-opresc turmele-n izvor Şi din răcoroasa apă Ele-n vreme ce s-adapă, Păcuraru-n preajma lor Reazemă-se de-un fag; şede Supărat, zdrobit se vede. Pe-a lui frunte nori s-adun Şi privirile-i curate De grei picuri par udate; El tresare: nu-i semn bun, Căci tot stă căzut pe gânduri Şi suspină-n dese rânduri. Cum nu-i neamţul blestemat, Căci se face, ce se face, Multor feciori nu dă pace Şi nici mie nu mi-a dat, Că m-a scos din sat afară Să mă ducă-n altă ţară! Vai, şi neamţul nu-i milos, Nu se uită şi nu cată De-i eşti frate, de-i eşti tată, Numai om să fii frumos; Te dezbracă şi te tunde Şi cătană te răspunde. Iar cătană… n-ar fi greu Şi plăcea mi-ar, plăcea mie Să tot fiu în cătănie, Dac-aş fi-n pământul meu Să trăiesc, cum se trăieşte, Cum ştim noi, ardeleneşte! Dar te duc, ca să fii dus Şi să nu mai vii acasă, Căci cu anii nu te lasă Din porunci; şi-acolo nu-s Oameni cu inimă bună, Vorbe dulci măcar să-ţi spună! Vai, să merg în loc de chin, Unde n-am cu dor nici frate Şi nici om cu bunătate, Căci străinu-i tot străin: Tragi de moarte şi te vede, El te bate, nu te crede… Cât mi-a fost mie de drag Să mân oile, să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag Şi din bucium câteodată Să cânt hora legănată! Să văd codrul plin de-areţi Şi cârlanii cum s-alungă; Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleţi Şi să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcând pe cujbă! Oh, şi-acum să dau de greu, Să mă ducă doru-n lume Şi să fiu silit anume, Ca să-mi las pământul meu; Să las fraţi, să las o mamă, Supărată-a bună seamă! Vai, să mă despart acum De berbeci şi miorele Şi de voi, dragele mele Oi, care-mi făcurăţi drum Prin senin, ca şi prin ploaie La livezi şi la zăvoaie. Să las lunca cea cu spini Şi să nu mai văd pe luncă Lătrând câinii cum s-aruncă Peste rât, când păcuini Înfricate de vreun tropot Fac să sune glas de clopot! Să las multe lucruri dragi; Eu să mă despart de stână, Să las silha cea bătrână, Să las codrul cel cu fagi, Să las crânguri, să las cucii, Şi poiana cu bulbucii! Să las văi, unde scobor Capete de curcubeie; Să las stanişti şi nedeie, Şi să schimb tăcerea lor Cu mult zgomot, multă larmă Din cetate şi cazarmă! Şi să las fluierul meu, Şi să nu mai cânt pe dânsul Doine vechi; îmi vine plânsul, Când ştiu bine, cum că eu Am s-apuc în loc de fluier Puşca cea cu rece şuier! Oh, şi-apoi… atâta dor, După doi ochi de mărgele, Dup-un struţ de viorele, Strâns lipit de sânişor! Doamne, Doamne, cu ce soartă Tu mă dai de viu la moarte! Ştiu eu că la străini sânt Câte lucruri de minune, Câte nu se mai pot spune Şi n-au seamăn pe pământ: Turnuri mari până la stele, De te pierzi privind la ele! Şi pe acolo-s numai mări, Şi corăbii şi ostroave, Potcoviţi cai cu potcoave De argint; şi-n alte ţări Umblă cel din urmă faur, Îmbrăcat în strai de aur! Şi spun cum că poţi vedea Alte lumi, şi-acolo, Doamne! Într-un an sunt două toamne Şi nu cade iarna grea; Ba mai spun că este-o ţară, Unde-i de-a pururea vară! Poate fi, căci ce folos! Pentru mine, ard-o focul, Ard-o, chiar să fie locul Cum e raiul de frumos! Nu vreau ţări de fală pline, Lase-mă p-aci pe mine! Căci p-aicea m-am dedat Cu vremi grele, cu vremi bune Şi cu ploi şi cu furtuni Şi cu cer înnegurat: Eu ştiu munţii, dar mai bine Mă ştiu ei întregi pe mine! De pe-aceste locuri eu, Nu m-aş duce niciodată, Căci în ţară-nstrăinată Ştiu că plânge-voi mereu; Vai, putea-voi trăi oare Fără miei, fără mioare? Tot cu dorul eu să fiu? Tot cu jale fără seamă Şi de tată şi de mamă Eu nimica să nu ştiu? De părinţi, de fraţi, sărmanii, Să port dor, sa-l port cu anii? Vai, şi-n sate până când Hori de brâu se vor întinde Şi cu fete se vor prinde Veselii flăcăi jucând, Singur eu în altă ţară Să mă lupt cu jale-amară? Şi la clacă şi la nunţi Şi la glume-n şezătoare Numai eu să nu fiu oare? Şi pe coamele de munţi Să facă ce-or vrea păstorii, Eu s-ascult ce zic maiorii? Oh, şi-apoi să fiu închis, Între ziduri de cetate, Unde soarele străbate Numai rar şi ca prin vis Şi să plâng cu lacrămi crunte, Largul meu, ce-aveam la munte? Ţări străine! Mult amar, Mult amar de cine-şi lasă Mamă şi fraţi buni acasă! Vai, şi mie aşa-mi lăsară Sorţile, ca să am parte De trai greu şi-n ţări departe! Scris mi-e cum să petrec! Să vă las câmpii iubite, Oi de mine păstorite Să vă las, căci mâine plec! Oare după ani de jele Iar veţi fi voi ale mele? Reînturna-voi oare când? Prin poiana de la Cruce Mai putea-mă voi eu duce, Mai putea-voi eu, lătrând Şi pitit dup-o movilă, Să-nspăimânt câte-o copilă? Mai trăi-voi primăveri Să-mi văd turmele şi câinii? Şi cu baciu-n preajma stânei Mai cerca ne-om în puteri, Spre-a vădi care-i mai harnic De pus caşii pe comarnic? Şi de-acum în sărbători, Părăsindu-mi mieluşeaua, Mai juca-voi arcăneaua? Şi de-acum în şezători Voi mai fi să fiu pe lume, Fetele să-mi pună nume? Nu ştiu cum am să trăiesc Colo-n ţările străine, Însă ştiu atâta bine Că-n dor am să mă topesc, Şi-n veci nu-mi va bate vântul Să-mi mai văd din nou pământul! Ştiu eu, că de-acum mai mult N-am să văd câmpii cu soare, N-am să păstoresc mioare, Glas de clopot n-am s-ascult. Şi vătui pe coasta lată N-am să mân eu niciodată! N-am să văd peste răzor Mai mult mieii cum aleargă, Nici miori pe lunca largă. Nici înterţii la izvor; N-am să văd de-acuma iezii Pe la marginea livezii! Şi pe coasta cu hamei Nu mă va mai duce dorul, Ca să tai eu cu toporul Din fag frunza, pentru miei; Şi-n poiana de la Cruce Veci de veci nu m-oi mai duce!