Zobail
George Coşbuc
------------------------------

La miez de noapte morţii-n cor
Îşi cântă jalnic imnul lor,
Iar albele giulgiuri bătute de vânturi
Dau tact tânguioaselor cânturi.

Ei sunt războinicii oşteni
Ai regilor asirieni –
Zobail la moarte i-a dus ca pe-o turmă,
Cu biciul bătându-i din urmă.

Ce fericit e cine-i viu!
Noi putrezim într-un sicriu!
Ni-e dragă şi nouă viaţa şi-averea,
Dar regii ne-o iau cu puterea.

Frumos e, sfânt e să trăieşti
Când pentru ai tăi tu suflet eşti;
Dar noi am trăit ca să dăm ajutorul
La regi care omoară poporul!

Tu, cel mai lacom dintre regi,
Ai umilit popoare-ntregi!
De dragostea unei regine frumoase,
Umplut-ai pământul de oase!

Tu pierzi bărbaţii tăi cei buni
Să faci femeilor cununi!
Tu pierzi în orgie al ţării tezaur,
Beai vinul din cupe de aur.

Te porţi în haine de argint
Şi-n ceasuri dragi de dulce-alint
Săruţi pe Tofale, femeia necastă,
Pe cea mai frumoasă nevasta.

Tu dai un semn, si porţi să frâng,
Şi zeci de milioane plâng;
Oceanul de spaimă în lături s-abate
E vuietul multor armate –

Dar tot ce ai, de noi ţi-e dat!
Şi tu râzând ne-ai îngropat!
Mişelule! Astăzi, de-am fi în viaţă,
Te-am bate cu palmele-n faţă!

Şi cântă morţii, cântă în cor
Şi plin de ură-i cântul lor.
Urgia mâniei le-neacă suflarea,
Blestem le e şi gemet cântarea.

Dar iată! un scârţâit la porţi!
Spre Ninive privesc cei morţi:
Doi oameni purtând un cadavru în spate
Răsar pe tăcut din cetate.

Sub ziduri pun povara lor.
Încet al morţilor popor
Se apropie-n şiruri de-o pânză murdară;
O victimă a regelui iară!

Şi trişti, cu fruntea-n piept privesc,
Apoi deodată izbucnesc
Să râdă cu hohot, de mâini să se prindă,
Fanatică horă să-ntindă.