Fulger George Coşbuc ------------------------------ Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul Tătâne-său şi pleacă la Volbură-mpăratul, Să ceară de soţie pe Salba. Dragul meu Blând Volbură vorbeşte cunosc în tine eu Pe omul bun şi vrednic! Ci-ţi dau trei lucruri ţie, Pe cari de le vei face, tu vei primi soţie Pe Salba şi, ca zestre, deplină ţara mea! Te cugetă dar, Fulger, şi, dacă-ţi va plăcea Copila, dă-mi cuvântul că stai la toate gata! La fată merge Fulger în turn; şi-i place fata, Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos Ca Salba. Ea roşeşte şi pleacă ochii-n jos, Când Fulger îi dă vorba, că dânsul o peţeşte; Şi tot mai mult obrazul copilei se-nroşeşte, Pre când zicea: Tot pasul, p-al casei noastre prag, Să-ţi fie pas de aur! Tu-mi eşti atât de drag Şi-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place! Tu mergi acum la tata şi-i spune, că vei face Trei lucruri, vitejeşte, precum le va dori Să nu te temi de vorba lui Volbură: vor fi Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul, Dar vino tu la mine, căci da-ţi voi ţie sfatul, Cum ai să faci acele trei lucruri! A-nturnat La Volbură-apoi Fulger şi-a spus că-i aplecat Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce La masă-i împăratul; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, pahar de aur ia Şi-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorinţa mea A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul Cu apă din fântâna lui Negură-mpăratul! Aşa-nţeleg din oameni, că-n ţara lui Amurg Sunt şapte fântânele şi toate şapte curg La Negură-n palaturi; aceste fântânele Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele E sănătos de-a pururi şi vesel e mereu. De mult doresc din apa lui Negură să beau, Dar n-a fost nici un modru, căci la fântâni stau pază Trei taberi pânditoare şi rar voinic cutează Să fure strop de apă, prin vorbe vicleneşti, Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o doreşti, Găteşte-te şi-aleargă! Încalecă-ţi fugarul Şi-mi fă dară pe voie! Blând Fulger ia paharul Şi iese din palută; când nimeni n-a zărit, Se suie-n turn la Salba şi tot i-a povestit, Cum Volbură departe la Negură-l trimite. Şi când aude fata, din lăzi întraurite A scos năframa dalbă, pe margine cu flori, Şi dându-o lui Fulger i-a zis: Pentru feciori Ţin fetele de-a pururi inel şi năfrămuţă! Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruţă Pe nici un om trece peste graniţele lui: Tu însă năfrămuţa pe inimă s-o pui Şi s-o săruţi pe margini cu drag în patru rânduri Şi-atunci vei pute face tot ceea ce-ţi stă-n gânduri, Căci nevăzut eşti, Fulger, de ochi lumeşti atunci. Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste şi trei lunci, Trei ţări în tot de-a lungul, trei ţări în tot de-a latul, Şi ajunge-n pace-n ţara lui Negură-mpăratul. Iar când a fost aproape de curţi, încetinel Pe sân a pus odorul şi-n patru colţuri el Sărută năfrămuţa, şi-atunci simţi pe tâmple Foc nobil: la fântână se duce şi, cum umple Paharul său de apă, trei taberi îl pândea, Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea, El fură şi se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă, Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă, Şi-n zori de zi s-opreşte la Volbură-n palat. Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă, Căci toţi ziceau că dânsul nici mort măcar nu scapă De Negură, de domnul din ţara lui Amurg. Iar Volbură surâde; din genele lui curg Doi picuri; el pe Fulger cu drag îl ia de mână Şi-apoi l-a dus la Salba şi-a zis: Nădejde-ngână Slăbita mea putere şi-s plin de fericiri, Când Domnul logodeşte speranţele de miri! Şi strânge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strânge, Pre când de bucurie duios copila plânge Şi-aruncă ochi de dragoste la Fulger pe furiş. Au mers apoi în casă şi toţi au fost deschişi Şi veseli, ca la nuntă; a fost o veselie, Cum datina-i de-a pururi pe la-mpăraţi să fie. Iar când, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară, La Volbură-mpăratul grăbeşte Fulger iară Şi cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce La masă-i împăratul; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, un frâu de aur ia Şi-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorinţa mea Şi-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină, A fost să văd vreodată cal galben fără splină Din ţărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat Prin alte lumi că-n ţara lui Pajură-mpărat Sunt şaptezeci de stave de cai cu păr de aur; Şi spun că-i păstoreşte pe câmpuri un balaur, Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc, Căci om şi zbici nu poate să ţină caii-n loc, Atâta-s de sălbatici! şi nimeni nu-i în stare Să-i prindă, nimeni-n lume, afară de-acela care Îi pune-n frâu de aur, de zâne făurit Şi-acum, având eu frâul, aşa m-am socotit, Să-ţi pun la încercare crăiasca vrednicie. Toiagul meu te-aşteaptă; te du, şi-al tău să fie! Şi-l dă lui Fulger frâul; iar el de nou s-a dus La Salba, pre când nimeni nu l-a zărit, şi-a spus Că Volbură departe la Pajură-l trimite, S-aducă cal de aur din stave-întraurite. Şi când aude Salba, surâde graţios Şi blând ea de pe deget inelul şi l-a scos Şi-l dă apoi lui Fulger, şoptind cu-ncetinelul: Ai grijă şi bagă seamă, că-i fermecat inelul, Precum a fost năframa: din deget când îl scoţi Şi cruce faci cu dânsul, te-ascultă câmpii toţi Şi văi şi cai şi oameni te-ascultă; în trei rânduri Poţi fermeca prin dânsul tot ceea ce-ţi stă-n gânduri! Voinicul pune-n deget inelul şi pe loc Încalecă; se duce, ca flacără de foc, Trei ţări în tot de-a lungul şi ţări în tot de-a latul, Şi-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul. Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic aşa fioros, Încât el să nu cadă de greu cutremur jos, Văzând pe câmpuri stava de cai! În herghelie, Nebuni şi sâlhuietici săltau fugari o mie, Toţi galbeni, cum e galben un soare-n răsărit; Balaurul pe gură zvârlea necontenit Pojar şi jar pe-o sută de zări în depărtare, Grozav suna pământul sub clocot de-alergare Şi joc turbat. Pe pajişti mereu s-apropia Balaurul şi stava; tot câmpul înnegrea De spaimă şi de temeri, dar Fulger simte pace: Râzând inelul trage şi cruce cu el face Şi-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc Şi nici nu se mai mişcă. Purtat de-acest noroc, Feciorul prinde frâul şi-un cal din stavă înfrână; Şi-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă, Când bate la palatul lui Volbură-mpărat. Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat De Fulger, care-aduce cal galben fără splină, Căci toţi ştiau că ţara lui Pajură e plină De spaimă şi primejdii. Iar Volbură cu drag S-apropie de Fulger şi vechiul său toiag I-l pune-n mâini şi zice: Toiagul de domnie Ţi-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie! Au mers apoi în casă şi prânzul au întins; Şi-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins Zâmbea pe-obraz cu lacrimi, şi răsuna palatul De cânt şi veselie. A patra zi-mpăratul Chemă cu drag pe Fulger şi-a zis: Eu te-nţeleg Că eşti voinic în fire, că eşti fecior întreg, Dar timp e pentru fapta de-a treia; şi se duce La masă-i împăratul; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, fuior de aur ia Şi-l dă vorbind lui Fulger: Când Lia, doamna mea, Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete Şi-a zis că-n ţara Dalbă sunt treisprezece fete Frumoase şi bălaie, şi-aceste fete port În sân mărgele scumpe: de-atingi pe omul mort Cu-aceste mărgeluţe, tot omul mort învie. Vai, cât mi-a stat de-atuncea mereu în gânduri mie, S-aduc din ţara Dalbă mărgele şi s-ating Pe Lia, să-i dau zile! Dar iată, zile ning Pe fruntea mea-ncreţită şi-n groapă-s cu piciorul Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea Eu n-am putut aduce! Mi-a spus-o doamna mea Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge. La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu. Oh, Doamne, de-aş fi tânăr, de mult aş fi mers eu! Dar eşti voinic, tu, Fulger; eşti desigur feciorul Menit s-aduci mărgeaua dorită! Ia fuiorul Şi mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat Şi-n zori de zi tu bate la poartă, la palat, Căci fetele veni-vor şi îndată-ţi vor deschide: Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide Cu glume pentru glumă! Ca schimb pentru fuior, Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sânul lor, Şi-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbeşte! Blând Fulger ia fuiorul, cu drag la el priveşte Şi iese din palută. Când nimeni n-a zărit, La Salba el se duce şi tot i-a povestit, Cum Volbură departe la Cetină-l trimite S-aducă mărgeluţe. Cu gemete-ntreite Vai, Doamne! strigă Salba şi dulce-n braţ a strâns Pe Fulger astă-noapte visatu te-am în plâns, Iubitul meu! şi plânsul cu dor se tălmăceşte! Oh, ce să-ţi dau? Năframa nimic nu-ţi foloseşte, Nimic acum inelul, tot farmecul nimic! Eşti brav, iubite Fulger, eşti verde şi voinic Şi poţi să mergi cu zâmbet la Cetină-mpăratul, Tu nu mai ceri şi-n urmă eu nu-ţi mai pot da sfatul: Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu! Tu eşti frumos şi tânăr, acesta-i chinul meu; Mă tem să nu te-nşele copilele din ţara Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para, Şi-un singur al lor zâmbet te poate fermeca! Un farmec pentru farmec din suflet eu ţi-aş da, Dar n-am acum! Păstrează-mi inelul şi năframa, Şi cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama, Tu să m-omori pe mine! Oh, tot poţi face tu, Din câte cere tata, dar asta numai nu! Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine, Căci eu plângând voi face mătănii pentru tine Şi-n fiece clipită genunchii voi pleca; Şi, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da Prescuri şi sărindare, să cânte glas de clerici Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici. Aşa vorbi copila, iar Fulger a vărsat O lacrimă de milă, apoi a-mbrăţişat Pe Salba lui şi pleacă. Urmat de-a Salbei şoapte, Aleargă şi se pierde sub nori, la Miazănoapte. * Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu. Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu, Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face Şi-n zări ţinteşte ochii, să vină cine-i place. Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat. Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a reînturnat.