Izvor de apă vie George Coşbuc ------------------------------ Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat, Din casa părintească la taberi a plecat. În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea! Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vede Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată, Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi De sânge lata dungă pe mijloc o zări, E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul. Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul. Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat, La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie… Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti Că mulţi viteji năzdrăvani şi fii împărăteşti Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări, Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii. Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii, Cum palidul balaur ajunse păzitor Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie, Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie! Pe vremea când balauri şi serbede arătări Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase, Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase, Cereau în largi palute molatic adăpost: P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume, Cum n-aveau crunt atâta toţi monştrii de pe lume! Tiran de tot, cu moartea mai mult era dedat Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat, Şi orb în judecată, sălbatic în mânie; Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie. Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc De inimă el poartă un foc, demonic foc, Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stânge, Decât numai beţia de lacrimi şi de sânge! Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit. Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit, Cădea-n lingori şi friguri, sâlhui trăia cu anii, Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătănii, Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea; El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea. Mereu încreţea gene, cătând la spăzi tăişul, Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncişul, Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit Alt om ca el; nici fiară n-a fost aşa ca dânsul, Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul. Ci spun că Sânger, totuşi, iubiri mai cunoştea, Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger: Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger. Şi n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit Un turn cu temelia din piatră de granit, Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina: Ea n-avea nici un umblet afară din grădina Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus, Căci dusul era moarte. şi crudul crai a pus În preabătul grădinii pândaş, iară pândaşul Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimaşul, A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui, A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui, Să-i spună ce om are cărări de turn aproape? Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr, Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr. Şi-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună, Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună, Roşi până la creştet şi, negru de turbat, A-nfipt recele paloş în palidul argat, Sfărmându-l bucăţele cu spada şi toporul. Aşa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul! A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţe Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţe Trăgându-i mişeleşte cadavrul ţăndărit, Până oasele pe drumuri de-arbust s-au fărâmat. Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul, Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plânsul! De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci. În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază Prin tot cuprinsul ţării, să prindă şi să vază Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun Nici nu ştia ce face Crai-Sânger de nebun! Şi, cât a fost crăimea de-ntinsă şi de lată N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr, În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă, Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă. Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit Întregul turn, cu zidul din piatră de granit, A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni, Făcând zidirea toată pământului asemeni. Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori; A pus la lucruri grele pe fete şi feciori, Siliţi au fost să lucreze, muncind din greu cu anii, Şireag întins de temniţe, tot pentru ei, sărmanii! Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară, Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş, Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş Cu zgomote şi chiot de-o lume păgânească! Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărască Mai greu sfârşitul vieţii, la servi porunci a dat S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat, Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul. Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat Cu temere şi tremur copila. I-au legat Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul; Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul; De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea Pe fata lui Crai-Sânger. şi biata, cum plângea Vărsând din ochi albaştri de lacrimi mari o vale, Veni pe gând să bea din lacrimile sale, Şi-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris, Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s De largi văpăi plămânii şi buzele-mi albastre! Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre Şi vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaş, Nici preoţi; numai lupii, de sângiuri pătimaşi, Să-mi sfârtece cadavrul, şi corbii duşi de vânturi Să împartă-a mele oase pe-o mie de pământuri! Oh, Doamne! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător, Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor, De fiare sfâşiată. şi plânge; precum plânge, Pe palme adună lacrimi şi ca-n pahar le strânge Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop Nu pierde cărăruşa spre palmele vecine. Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline, Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat, Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte Cel strop rămas pe palmă, când Lina şi simţeşte, Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating: Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling, Pe frunte-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie, Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie Şi hainele-i se îngreună, tot trupul e părău, Căci membrele sub apă topindu-se mereu Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie; Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie Rămase numai urmă de-un limpede izvor Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor. Un şopot lin, ce pare că spune tot de dânsul, De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul. Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţei S-a prins de el; sălbatic crâşca din dinţi, cât dinţii Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său, Ci numai pentru fată simţea mustrare dânsul, Dar nu plângea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plânsul. Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept, El a chemat la curte pe cel mai înţelept Din câţi ştiau să-ţi afle pe stele soarta toată Şi-acela, prin văzduhuri trecându-şi ochii roată, Prin zece nopţi de-a rândul mari taine le-a pătruns Şi-n urmă lui Crai-Sânger aşa i-a dat răspuns: O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos… În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos De linişte şi pace, Crai-Sânger! şi din stea Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată, Când orice fel de armă prin ţara ta cea lată Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor; Când liber va fi-n drumuri oricare călător Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste, Când zece sărindare şi zece sărăcuste Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci! Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă Şi fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă De nou, să cat voinţa puterilor de sus. Aşa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus, Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul, Căci Sânger era craiul ce n-a ştiut ce-i plânsul. Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat Şi fiece colibă a pus de-au adunat Săgeţi şi lănci şi suliţe şi spade înveninate Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate Pe zece mii de care, la fiecare car Perechi tot câte patru de bivoli înjugară Şi, două luni de-a rândul mergând, în depărtare Le-au dus la mări afunde şi le-au zvârlit în mare. Apoi au prins să sune mari clopote întins Şi jalnic, prin biserici pe preoţi au aprins Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite, Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite Treceau în rând cădelniţe cu fumul lor domol, Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol: Erau pentru copila lui Sânger sărindare. A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat. Acela, dac-aude, că simte încă grele Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele, Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap, A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n ţară Mai este încă-un paloş! Când servii tăi legară Pe Lina şi-o duseră în codru, au pierdut Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut, În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuţi pleacă Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vânt, Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pământ Cenuşa-nvolburată! La paloş dar! printr-însul Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e: plânsul! În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat Să caute paloş. Chinul atât a măcinat Puterile-i cât searbăd d-abia îşi trăgăna traiul, Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul. Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu, Prin silhe mari, cu ochii bătând suişul greu Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul Desimilor un paloş căutând cu de-amănuntul. Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat, Şi-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini, Iar faţa lui primise color ca de funingini: Un monstru părea, fiară, un tip întunecos, Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos! Mergând aşa, pe vremea când soarele se-ngână Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână Şi, căci i-au ars plămânii de sete, a băut Din apele curate, ci Doamne! n-a ştiut, Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sânge Din fată-sa, şi iată! El bea şi-ncepe a plânge! El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stins Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topeşte; Atât era de gemet înfrânt şi abătut, Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut Pe crai, putea să jure, că nu-i acela dânsul Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul! Oh! N-avea ce să caute mai mult în codru des Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles De prima oară-n viaţă, că-n plânset sta balsamul Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaşte lacrimi: iar cei care nu plâng Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crâng! Atunci de prima oară, cu sfântă limpezime, În ochi i se desfăşură întregile lui crime: El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind; Feciori ucişi se-nalţă şi-l blestemă murind, Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată Acel ucis pe uliţe de cai sumeţi; o ceată De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sânul drag; Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete, Şi Doamne! Craiul închide cu groază ochii săi; Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi Cuprins, mai tare plânge şi-l arde-n suflet vina, Când ştie că izvorul e Lina! şi pe Lina Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strângă-n al său braţ Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură Şiroi curgea de pară, scântei o mie cură Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac, Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac Şi gheare-i cresc la mâini şi la picioare gheare, Limbi mari acum învârte şi colţi are de fiare! Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns Pornirii lui de monstru! Sa-l ştie toţi, ca dânsul A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plânsul! A fost demult odată, spun oameni, un izvor Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor; Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape, Căci cine bea din ele oricând putea să scape Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau, Bolnavii totdeauna se însănătoşeau, Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie. Mai spun că sta balaur acolo şi păzea Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea Cu braţul său învinge, cu arma omenească Era peste putinţă vrun om să-l biruiască, Ci numai cu mătănii şi sfinte rugăciuni Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni… Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare Că-i sec de tot: şi totuşi, în piept tot omul are Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea: E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea, Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii: Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!