Flăcări potolite George Coşbuc ------------------------------ E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia îl mal ţin, Şi-i cale până-n sat! El e flămând şi e-nsetat Şi-i slab, că e bătrân. Tot dă către fântână zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor Sfârşit stătea acum. Pe-acelaşi drum de soare plin, Să se ridice, şi-a crezut Că moare-n câmp aici, Ca prins de friguri şovăi Şi-n urma a căzut. Nevasta i-a murit; Şi-apoi I-a ars şi casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri, şi-n nevoi Că-n urmă-a înnebunit.” – „Nebun, din ce?” – „Cuvântul meu Şi-al altora, e zvon prin sat; Dar ştie Dumnezeu! Din multe toate, – zic şi eu, Dar, urma, din băiat.” – „Era mişel?” – „Ba nu, deloc; Dar singur el a tot zorit Să-şi bage capu-n foc: S-omoare p-un flăcău la joc. Şi-i dus de-atunci, fugit.” – „E dus de-atunci… Dar ce-au avut?” – „O fată… vezi, că n-are rost Să spun de la-nceput. Nimicun… ei! şi ce-a făcut Destul de rău a fost. De frica ocnei s-a răznit, Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu! Aşa i-a fost menit. Dar bun băiat! De-o fi murit, Să-l ierte Dumnezeu.” Şi-au dat bineţe şi-au tăcut. Străinul parcă se gătea Să plece,şi-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut – Şi sta şi se gândea. Într-un târziu el a-ntrebat, Privind aşa pe deal, răzleţ: – „Departe-i până-n sat? Să nu vă fie cu bănat: Întreb, că sunt drumeţ.” – „Când eşti voinic, ţi-e dealul întins Ca şesul ici… dar pentru noi E drum cu dinadins.” Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins O jale pe-amândoi. Şi iarăşi a-nceput cuvânt Străinul, tremurat şi rar, Uitându-se în pământ: – „Am mai umblat pe-aci… dar sânt Amar de ani, amar! Ştiam şi oameni…” El şi-a dus Pe tâmple mâna-ngândurat: – „Şedea pe vale-n sus Ion al Anei… cică rus Din moşi; l-or fi-ngropat?” – „Ion al Anei… L-ai ştiut E mort de-un veac! Şi bun creştin, Tot cinste ne-a făcut. Dar multe, Doamne, l-au bătut I-a fost paharul plin.” – „Era bogat?” – „Era. şi-a fost Cuminte om; dar nu ştiu cum, Aşa i-a mers de prost. E rău, când anul întreg ţi-e post, Şi masa când ţi-e în drum. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gânduri dus, Sta piatră şi tăcea. Deodată, parcă făr-a vrea, Ridică ochii-n sus. – „Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat Spre fată. – „Cresc copii si eu. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Şi-i tânără, şi-i greu! Sunt văduv de vreo zece ani, Iar fata mea – mai bine-mi dau Averea la golani! Când faci copii, îţi faci duşmani, C-atâta minte au!” E gata moşul de plecat, Şi spre străin întors apoi: – „Ţi-e drumul îndelungat, Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi…” – „Că n-am… dar uite, nu e vânt Şi-i cald. Sub cap o mână pui, Dorm colea, pe pământ. Îţi mulţumesc!” – „Păi, Domnul sfânt Te poarte-n paza Lui!” El trist privind in urma lor Cum se duceau spre sat grăbiţi, Rămase gânditor Şi frânt ca oamenii când mor, Cu ochi încremeniţi. Când i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice, şi-a crezut Că moare-n câmp aici, Ca prins de friguri şovăi Şi-n urma a căzut. Târziu de tot s-a ridicat, Şi ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat – Şi spre fântână s-a plecat Privind în fundul ei. Apoi el scoase tremurând Din traista-i un cuţit de-oţel, Şi, dus aşa de-un gând, Strângea cuţitu-n pumn, cătând Cu-atâta drag la el! Mult timp în mână l-a învârtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuţit: Era pentr-un duşman menit – Ce dulce gând era! Şi-acum… acum e de prisos! Şi-ncet cu-ncetul desfăcut Din pumnul strâns vârtos, Spre-adâncuri, vâjâind în jos, Cuţitul a căzut! Tovarăş, drag! de patruzeci De ani, ai fost viaţa lui! Şi-acum tu mort petreci – Dar taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! Bătrânul s-a nălţat apoi, Spre deal ca un copil privind; Ah, dealuri scumpe, voi! Bieţi ochii, slabi şi numai doi Puţine zări cuprind! Cărarea asta, o ştia, Şi colo stânca de-adăpost Pe ploaie-n vremea grea Şi parc-acelaşi vânt bătea, Şi toate cum au fost! E sat dincolo – drum umblat Şi dealul mic, uşor să-l sui – Aici l-a legănat Măicuţa lui, şi-aici în sat Sunt morţi părinţii lui! Măcar din deal, aşa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! Vor fi bătrâni, ei poate mor. Şi-atunci erau flăcăi! Dar nu… în sat el ce-ar căta! El ştie tot ce-ar mai fi vrut Să ştie-n viaţa sa Sunt morţi ai lui! El – un pierdut Mai bine-i poate-aşa! Şi parcă neştiind nicicum, Prin iarba el şi-a pipăit Toiagul său acum, Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum Pe carele-a venit! Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbând un nor De-un rece vânt adus. Zburau ţipând cucori pe sus Cu glas tânguitor. Mereu se depărta de sat Bătrânul, slab cu ochii plini De lacrimi şi bănat – Mergea de-un gând nebun purtat: Să moară-ntre străini!