Gelozie Mihai Eminescu ------------------------------ Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi? N-ai să pătrunzi vreodată înăuntrul astei inimi. Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt, Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt. Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie, Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie. Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită Cu inima şi mintea, să nu fie iubită? Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă, Ademenirea-i blândă, putut-a sta-împotrivă Atâtor vorbe calde şoptite cu durere, Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere? Putut-a împotriva atâtora să steie Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie? Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene E chiar durerea însăşi a vieţii pământene, Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri, Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug S-aprindă al meu suflet pe-al patimilor rug; Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi, Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi… Priveai la mine straniu şi te mirai că tac… Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe, Că idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe, Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai, Că ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi, vai! Era doar începutul frumos al unui leş… Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi, Şi nici visai că gându-mi te face de ocară Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup, Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup, Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort. Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimii cămări Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase, Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ… Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt. Mă mişc ca oceanul cu suferinţe adânci, Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci. Se nalţă şi recade şi murmură întruna Când lunecă pe negre păduri de paltin luna: Pătruns el e de jalea luminii celei reci… În veci de el departe şi el iubind-o în veci. De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară, El ar simţi că înăuntru-i cu ceru-ntreg coboară Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers. Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi Şi mişti în al meu suflet un ocean de patimi. Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării – Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării – S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad. Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii Şi să-mi răsari din marea de suferinţe, înaltă Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.