M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire Mihai Eminescu ------------------------------ M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire, Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări! Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti. Demonic-dureroasă era acea simţire – Dureri iar nu plăcere a tale sărutări… Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat. Şi Dumnezeu te ştie… Tu ai un sân frumos, Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă; Şi părul tău cel negru în unde de-abanos Ajunge până la şale în unde luminoase; Şi vorba ta e vie şi ochiul languros Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă; Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşeală De împli al meu suflet c-o boare de răceală. Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage Ca un magnet – şi totuşi în taină îl respinge. Credeam întâia dată că te iubesc – şi-n urmă totuşi simt Că sângele meu este duşman la al tău sânge. Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău Că te iubesc… Iubirea de suflet nu te stinge Cum stinge-astă simţire – ca şi o piază rea – Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea. Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc. Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată… Prezenţa ta vreodată în viaţa-mi n-am să cerc – Căci de o dureroasă beţie mă îmbată. Nu ştiu nici ce gândiri am, nu ştiu nici unde merg Şi simt că toată firea îmi e întunecată… Ai fi ucis şi capul şi inima din mine Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine. Cuvântu-mi pentru tine nu avea înţeles, Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc. Cu cât-amărăciune îţi răspundeam ades, Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi Şi printr-o nedreptate părea că mă răzbun Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată. Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici Şi sunt ca două note cu totul discordante… Cu tine numai în lume putere-aş fără milă Să fiu… Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale, Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile… M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale… Dar nici nu eşti femeie… Un demon tu îmi pari, Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cumplită răceală. Fără nici o armonie e toată viaţa ta; Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea. Cum mulţămesc eu sorţii că am scăpat de tine, Făr-a comite, doamnă, păcatul moştenit. Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine! Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit. Acele nopţi turbate de doruri şi suspine S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât! Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi. Şi în fereastră vântul cu degetele pare Că bate lin şi dulce şi vâjâie încet; Urechea iar îmi sună în linişte şi iară Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiat! În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare, Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai speriat Din tainica lor umbră… şi sufletu-ţi fierbinte Abia-mi mai e o slabă aducere aminte…