Odin şi poetul
Mihai Eminescu
------------------------------

Ei cer să cânt… durerea mea adâncă
S-o lustruiesc în rime şi cadenţe
Dulci ca lumina lunii primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,
Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,
Să recite versuri de-ale mele
Spre-a acoperi cu expresia adâncă
Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.

Mai bine-aş smulge sufletul din mine,
Aş stoarce cu o mână crudă, rece
Tot focul sânt din el, ca în scânteie
Să se risipe, până se va-njosi
Să animeze pe deşerţi şi răi.
O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea
Adevărată şi neprefăcută
V-ar topi ochii şi a mea cântare
V-ar arde sufletul din voi… Atuncea
E şi mai rău – şi-atunci şi mai puţin
Va gândi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le citiţi ca să puteţi a plânge
– Căci prin izvor de lacrimi mor dureri –
Voi ştiţi c-o mână – oricare-ar fi – v-atinge
Fruntea cea plină de sudori, şi dulce
Va răcori bolnava fierbinţeală
Şi stavilă la lacrimi va pune
C-o sărutare… La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,
Ce nu pot plânge pentru că durerea
Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru
L-a împietrit… la mine
Nimeni nu va gândi, nici a gândit.
La ce? Au nu ştiu ei cu toţii
Că dacă vor seca a mea durere
Cu mângâieri – atuncea şi izvorul
De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…
O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale şi măreţe;
Pe scări valuri coborând în ele,
Aş saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.
– „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceruri”,

Râzând Odin şi ridicându-şi cupa
M-ar saluta. – Şi haina ceea lungă
Şi albă creţii ar arunca de neauă
Şi părul lung mi s-ar umfla de vânt.
– „Un scaun pentru bard” – şi-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-aş simţi că-s uriaş.
Şi zeii mângâind lungile bărbii,
Nălţând privirea-n bolţile antice
Spre a-şi aminti dulci suveniruri,
M-ar asculta spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi
Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.
– „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a deveni.
Sămânţa cea din zei născută”.
Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă
Ridică cupa lui cu mied: – „Ascultă,
Nu mi-i şti spune ce mai face ţara
Ce Dacia se numea – regatul meu?
Mai stă înrădăcinată-n munţi de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
– „Nicicum, o, Decebal. O văd
Pentru întâia dată acum înălţată
Prin părul tău ca o coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”
– „Dară urmaşii acelor romani?”
– „Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei
Între pigmeii toţi sunt cei mai mici –
Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricât de prăpădit
O piatră va găsi, sau o bucată
De fier ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat –

Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii
Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru
Uitat ş-uşor al vechiului pământ.
Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.
Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Şi gloria celor ce sunt.”
– „Ah! ce-am dori în ora morţii mele,
Roma să guste pân-în fund păharul
Mizeriei şi-a decăderii, într-atât
Încât să se despreţuiască ei pe sine –
Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?
Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând
Să strige ca cucoşii… un popor
Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui
S-ajungă la d-acestea.”
– „Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.”

– „E tot atâta.”

– „De unde vii?” întreabă Odin blând.
– „Am răsărit din fundul Mării Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit şi pe pământ
Şi-am coborât la tine, mândre zeu,
Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.
De cântec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Şi lunecând prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi
Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i
Sunete-adânci şi nemaiauzite,
Ordonă numai – sau de vrei ca fluviul
De foc al gândurilor mele mari

Să curgă-n volbură de aur pe picioare
De stânci bătrâne, într-o limbă aspră
Şi veche – însă clară şi înaltă
Ca bolţile cerului tău, o, Odin,
Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde
Ca să-mi câştig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară
De la pitici eu nu primesc nimica.”
– „Sărman copil – zice bătrânul zeu –
De ce răscoleşti tu toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a cuprins?
Nu crede că-n furtună, în durere,
În arderea unei păduri bătrâne,
În arderea şi-amestecul hidos
Al gândurilor unui neferice
E frumuseţea. Nu – în seninul,
În liniştea adâncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumuseţe…
(Fruntea-i înaltă,
De neauă acoperită, şi coroana-i
De stele-albastre strălucea în hală,
Şi vorba lui blândă era duioasă.)
… Din cupa mea de aur bea auroră
S-între seninul blândei dimineţi
În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspendă lămpi mari ca nişte albe luni
Ce împlu lumea visurilor mele
Cu o lumină dulce, albă, caldă.
Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere mai albă
Ca-argintul cel de viu. – Un aer
Blând argintiu îţi va umfla tot părul,

Vei răsufla miroase dulci de crin,
Talarul tău va lumina în noapte –
Prin hale vei zări blândele-mi zâne,
Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos.”
O vorbă zice – murii cei albaştri
Ai mării, desfăcuţi în două, îmi lasă
Privirea într-un labirint de neauă:
Coloane nalte, bolţi arcate splendid,
Pe ele luni lin ardeau… şi-n umbra
Cea clar-obscură a stâlpilor de neauă
Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
Subţire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i păr de aur desfăcut
Cădea pân-la călcâie, haina-i albă
Udă părea de moale – strălucită
Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,
Mâinile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
În van a împleti părul de aur,
Gura-i o roză surâzând deschisă,
Ochii-i albaştri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine
Haina cea lungă şi bogată. – „Vino,
Odin îi zice, blând copil al mării.
Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborât în noaptea noastră clară –
Să cânte roagă-l.” Ca o umbră
Strălucind argintiu în clară noapte
S-apropie… – „O, nu te teme, îmi zice,
Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,
De ce să tremuri la a mea privire?”
Lin tremură glasul ei blând în noapte.
– „O, zână, nu de frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
Să cânt? Dar oare la a ta privire
Nu amuţeşte cântul de-admirare –
Nu eşti un cântec însăşi – cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vreodată
Din arfa unui bard? O, fecioară,

Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,
Să uit de lume, ah! să pot uita
Fierea cu care ei m-au adăpat
În lume. Cine-ar fi ştiut
Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,
Ca un mărgăritar, topit din visul
Mării întregi,
Şi nu te temi că aurul din plete-ţi
Se va topi în stele – şi că păru-ţi
Amestecat cu ele-ar străluci
În noapte-albastră a acestei lumi;
Şi nu te temi că glasul tău
Va-ndulci vecinicia cea amară
A mării!” – Măgulitor, ea zice,
Ş-o roză ea lasă pe a mea gură,
Cu tânăr miros – roza gurii sale.
– Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,
Sufletul tău cel blând, nevinovat,
Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,
L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci şi albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,
Pe fruntea ei coroană pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea înfocată,
Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii.
Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri
Şi glasul ei îmi şopti în ureche:
– Voi îndulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adăpat –
Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Şi Odin îşi deschise ochii albaştri
Şi mari, râzând cu ei – iar zeii
Lin şoşoteau între ei bătrâneşte
Şi surâzând îşi aduceau aminte
De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse
În negura secolelor trecute.