Icoană şi privaz Mihai Eminescu ------------------------------ De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – Ca marmura de albă cu faţa ta răsari, În bolţile sub frunte lumină ochii mari Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă – În negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă! De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie, Atuncea tu îmbracă mătase viorie. Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor, Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând, Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând. Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte, Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte. De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat, Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat… Ciudat… Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi, Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi. Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd Atâta de frumoasă, atât de răpitoare, Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare; Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci… Ş-apoi… Merit eu oare mai mult de la un înger Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger? O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei, Zâmbirea gurii tale, un vis din ochii tăi Mai mult e pentru lume decât un trai deşert… Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert. Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă, De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă. Şi am visat odată să fiu poet… Un vis Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu? Voit-am a mea limbă să fie ca un râu D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i. Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui. Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot, Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot. Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri. Frumseţea ta divină, nemaigândită, sfântă Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă; Cu flori stereotipe, cu raze, diamante, Nu pot să scriu frumuseţea cea vrednică de Dante. O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn, Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn. O, marmură curată, o, înger, o, femeie, Eu să te-ating pe tine cu-a patimii scânteie, Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i…? Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O, râzi de mine… Râzi. Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închid, Să nu mai văd înainte-mi acea frumoasă zeie, Cu capul ei de marmură pe umeri de femeie… Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare… Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare Şi ea să-mi spună rece: „Monsieur, ce ai mai scris?” La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis, Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma. Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt, Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ. Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi: Ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi. Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir Cum admira cu ochii cei mari odată Shakespeare. Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte; Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc Şi eu, fire hibridă – copil fără de noroc! Fără de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit? Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător, O vorbă aruncată ironic – de amor? Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt, Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum până în mormânt? Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult? A lumii hulă oare în juru-mi n-o ascult? Putut-am eu cu lira străbate sau trezi Nu secolul, ca alţii – un ceas măcar, o zi? Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag… Aceasta e menirea unui poet în lume? Pe valurile vremii, ca boabele de spume Să-nşire ale lui vorbe, să spună verzi ş-uscate Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate? Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune… Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune, O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers. Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters Din lirica modernă – e mult, mult mai presus. O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma: Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma Şi tineri numai în sânuri vedem, frumseţea vie, Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie… Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii. Astfel cu meşteşuguri din minte-ne – un pir – Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir. În capetele noastre de semne-s multe sume, Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume, Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip. Nu-i acea altă lume, a geniului rod, Căreia lumea noastră e numai un izvod… Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer? O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri… Căci plumbu-n veci nu-i aur… şi-n noi se simte izul Acelei meserie ce o înlocuim cu scrisul… În loc să mânui plugul, sau tesla şi ciocanul, Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul Cel rău al minţii mele… şi vremea este vama Unde a mea viaţă şi-a arăta arama. „Să reproduci frumosul în forme” ne înveţi: De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ… Dator e-omul să fie a veacului copil, Altfel ca la nevolnici el merit-un azil Într-un spital… Acolo cârpească cu minuni Păreţii de chilie şi spună la minciuni… Da! ticălos e omul născut în alte vremi… Sincer, îţi vine soarta s-o sudui, s-o blestemi: Blestemele însăşi poet te-arată iarăşi, Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş. Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă Şi între ofiţerul cu spada subsuoară Alegere nu este, alegerea-i uşoară. Pocnind în a lui haine, el place la neveste, Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este… Acesta da… Simţire tu ai şi este dreaptă. Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă – Un corp frumos şi neted te face să iubeşti, În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti. Doar nu eşti tu nebună S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună, Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime În strofe o desface şi o aşează-n rime… Soldatul spune glume uşoare – tu petreci… Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci, E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică, Privindu-te cu jale, oftează – un năuc… Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şed Şi-n inima copilei defel nu-naintez. Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă. Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă? Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie, Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie? Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci: „Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci, Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!” Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l. Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş. Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăşi: S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie, Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet, Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate, Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate… Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac, În care poezie şi visuri sunt un fleac: Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale, Să fiu nemernic martor nefericirii tale. Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba: Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba. Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge: Nevoia este gheaţa ce amoru-n grabă-l stinge. ………………………………………………… Visând astfel ia sama cu mine că petreci, Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci. Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc? O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc… De-un ceas tu caşti în faţa-mi – acum însă doreşti, Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti. Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ. Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ, Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc: – Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!