O arfă pe-un mormânt
Mihai Eminescu
------------------------------

Prin gândurile-mi triste şi negre treci frumoasă,
Ca marmura de albă, în haine de argint,
Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase
Şi desfăcut ţi-e părul în valuri de-aur moale…
Deasupra frunţii tale e-un mândru cerc de stele –
Astfel treci tu, copilă, făptura minţii mele,
Minune-a Creaţiunei, ş-o singură gândire
Te face ca să tremuri: o arfă pe-un mormânt.

Da, da! în viaţa-mi tristă tu treci cu-a tale stele
Albastre şi în zboru-ţi tu murmuri surâzând…
E-amor? copilărie?… Sunt versurile mele
Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visând?
Surâzi!… Nu plânge numai la finele poemei
C-o arfă pe-un mormânt.

Ah! de-aş muri… tu, înger, fără să ştii vreodată
Că te-a iubit acela, ce zace în pământ,
C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată
De cugetări înalte cu dânsu-i îngropată,
Că acea lume-ntreagă ţie-a fost închinată –
Tu inocentă, albă, ai trece surâzând…
Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră
Ş-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormânt!