Surori Mihai Eminescu ------------------------------ O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată Treci în faetonu-ţi mândru… se mlădie nalta-ţi poză Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată. Ochii tăi cei mari şi negri strălucesc de-o jună viaţă Faţa-ţi marmură lovită de răsfrângerea-aurorei, Părul tău negru şi luciu lin în respirarea borii În cununa lui de roze albe s-umflă şi se-ncreaţă. Şase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulţimii Care cu căciuli-n mână şi cu gurile căscate Salutează-n a ei cale pământească zeitate. Tu surâzi. Te simţi născută spre fericea omenimii. Toţi o ştiu asta, căci bună zic că eşti dulce copilă, Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar Şi ades când noaptea pune ochiul lumii otar, Neştiută cauţi praguri, scunde, vrednice de milă. Dar deodată în mulţime, tu opreşti ochiul tău mare De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins… Spune înger, ce durere al tău suflet a atins De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare. O femeie din mulţime a-nălţat cu nepăsare Ochiul ei cel trist şi rece, faţa-i jun-adânc pălită, Una din acele fiinţe, cu adânc dispreţ privită Din pierzarea ei ş-aruncă ochiul bolnav, negru, mare. Fără de nici o speranţă curge viaţa-i otrăvită De eternă remuşcare, de dispreţ, de sărăcie, Nici o rază de iubire în viaţa ei pustie Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită. Pata ei i-nchide pragul milei şi a îndurării Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde, Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde, Înainte-i şi îndărătu-i mute-s uşile sperării. Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină, Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire, Secolele coroanei tale cu regala strălucire Pot s-ardice grâu din piatră şi palate din ruină. Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure Şi obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii, Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june. Pe-a pierzării căi ei înşii o-ndreptară ş-o vândură. În inima ei de mică semănat-a fost icoana A corupţiei adânce… nici o rază de virtute, Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana! Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere Fără de măsură-n lume… şi cu toată desperarea Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are Pentru orice neferice lacrimi, milă şi durere. Ea de toţi dispreţuită, e în stare să se-nchine La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce Şi ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne. Cu o faţă aspră, rece, mulţumita ea respinge A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă: Merit şi eu mulţămire?… Şi-ntinzându-i mâna slabă Ea îi dă tot, tot ce are, – şi el râde când îl plânge. În biserică de intră candelele aurie Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele Ar plânge?… ah lumea-ar zice cum că este făţărie. De aceea doar cu mâna a ei inimă ş-apasă Cum o doare… Şi nimica… nici un mod nu-i de scăpare Îndărătu-i desperare şi înainte-i desperare, Nici un ochi nu se abate l-a ei viaţă-ntunecoasă. O Doamne!gândeşte-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine Cum că drept şi bun veghezi tu zic asupra tuturor… Vars-o rază, numai una din eternul tău amor Într-a sufletului noapte şi în inima-mi de tină! Pulbere-s făr-de voinţă, inima mea pustiită Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viaţă Nici nu o simţeam în mine, când am fost dusă de braţe Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită. Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde Cărui de model serveşte ea de-o Venere antică, La privirea ei măreaţă, lui din mâni penelu-i pică: Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde? Doar în fruntea mea?… Frumoasă ea era şi cu uimire S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul Deşi se topea-n dorirea-i sufletul de fericire. Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine Ş-aş avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da!…Dar ăst cap cu visuri drage Cu gândirile-i măreţe…? Ah! lasă să mor mai bine, Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie Merit să-i leg viaţa sfântă de-un moment de nerozie… Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale! Astfel este ea… ca tine! Totuşi când tu treci cu fală Împrejur, înainte-n urmă-ţi urări lungi, feţe senine… Ea? şuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne… Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală. De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte, Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă. Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beţie Prin ciocnirea de păhare şi prin danţuri desfrânate, Care par atât de veseli – şi-s atât de desperate! De-a muri, nici chiar în moarte linişte nu va să-i fie. Nu – nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac. Poate că scheletul, care a purtat astă-avuţie De frumseţe şi durere… preparat d-anatomie Va face-un pedant dintr-însul. Şi în urmă într-un sac Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie, De a căreia viaţă n-a întrebat în lume nime! Şi sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime Au mai tot aceeaşi soartă. Ce de plâns, ce trist-idee! Semănaţi cu toate astea… e aceeaşi faţă blândă, Ochii negri sunt aceeaşi, părul, braţul şi statura… E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea şi natura A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă? Cine ştii de nu ţi-i soră… Dacă-n nopţi de rătăcire Însuşi tatăl tău călcat-a peste pragul depravării Şi-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii Ce răspundere are-n lume aşa-numita fericire. Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge Decât orice om în lume… Şi când cugeţi că-ntâmplarea Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare Şi pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.