Un roman Mihai Eminescu ------------------------------ În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala C-un aer plin de miros, molatec, de argint În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind. În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit Ei nu vor să-nţeleagă zâmbirile-i amare. Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit. Unde petrece-n gându-i?… în valea lui natală În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund Unde izvoarele-albe murmure dulci exală Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund. Ar vrea ca să revadă colibele de paie Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval Când luna printre nouri, regina cea bălaie, Se ridica pin codrii din fruntea unui deal – Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori. Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare Unde ale lui zile din raze le-a ţesut. Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare Şi pricepea din codri misterul lor tăcut. O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse De lână ce torsese, ştia – l-a învăţat Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse Şi murmura cuminte a râului curat. În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare În dulcile-nmiitul al păsărilor grai În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare Îşi zidesc monastire de ceară pentru trai. De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător – A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor. Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezemată Privea uimit în râul ce spumega amar Şi azvârlea vreo piatră în apa-nvolburată Râdea, cânta degeaba – plângea chiar în zădar. Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată Cu flori galbene ş-albe, p-ici colo de măcieşi. Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase Împlu adormitoare tot aerul cel cald Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase Lanul călătoreşte cu valuri de smarald. A ierburilor spice stau sure-verzi în soare, Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare Pliveşte flori de aur şi fire de pelin. Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec În pletele umflate, în părul încâlcit Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec – A lanurilor zână cu chip frumos, răstit. Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros, El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă Albele ei picioare îndoaie flori pe jos. Ah! de aş fi – ea strigă – o pasăre măiastră Cu penele de aur, ca păsările-n rai La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră Cu ciocul – şi i-aş zice cu rugătorul grai Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume Din sânge şi din lapte – ficior de împărat. Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă – O ploaie de flori albe se scutură pe ea Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna… Apoi şi-aduse aminte – era o zi frumoasă, El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc, Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc. Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte. Destul că nu mai este – şi chipul ei cel blând, Surâsul ei cel timid şi ochiul ei cuminte Sunt duse fără urmă de pe acest pământ. S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată Şedea pe stânca stearpă spunându-i ghicitori. Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi? În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce El vedea zâne albe cu părul de-aur roş. Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci Când raţele sălbatice încreţeau apa clară Scăldându-se prin papuri cu ciucalăi de fulgi. ………………………………………………… Trecură ani. E noapte. în camera bogată Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ O candelă de aur c-un punct de foc arată Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi. Culcată jumătate copila cu tristeţe Surâde. Plete lunge şi blonde-cenuşii Cad moale pe-albe perne. Iar buzele ei creţe Surâd… trădând dinţi arginţii Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură Umedă ca suprafaţa unui mărgăritar… Pe braţe de zăpadă, pe sâni-i albi se fură Câte o rază slabă din punctul cel avar. Picioarele ei mice ating covorul moale Chinuind papucei de-atlas cari stau jos… L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos. Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci, În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi. Şi mâna-i tremurândă boţeşte involuntară Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir În jurul gurii sale e o trăsură-amară Şi o zâmbire crudă pe buzele-i subţiri. Nu te iubesc? zici crudo – ce zici îţi pare-o şagă… Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc, Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă, Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc? O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu, Aş trebui să turbur a firii lungă cale, Şi-n clipa mea – ce secole ai veciniciei sale Abia putur-a face, aceea să fac eu. Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână În cer – şi dânsul negru deşert să fie iar? Ca sus pământ să fie întins fără lumină Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar. Iar jos să cobor mândra a cerului grădină Cu sori nălţaţi pe lujeri, cu luni-n crengi verzi Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz. Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare A căror stânci să cânte plecându-se pe val Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare Să treacă zâmbitoare cu arfe de cristal. Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte Astfel de strălucită să fie faţa ta Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte Şi pasul tău să calce pe un covor de nea, Şi orice dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă Aievea să se facă cu ochii chiar văzând De ai dori de stele albastre tu o salbă A dimineţii stele sub mâna ta cea albă Să se înşire tainic şi ziua înviorând. De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă… Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe Să suie stânci pe stânci… ş-un munte să înhaţe Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori. De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze Oceane să devie lungi şi-nstelate văi Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese Dumbrave şi grădini cu poamele alese Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi. Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar Aş stinge c-o gândire sistemele solare Aş grămădi din ele o piramidă mare Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar: Figura ta de marmur -. Şi-n noaptea cea pustie În caos fără stele, în vecinicul nimic M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie În viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic. Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită Cometul urmărească în calea lui greşită Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi. Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită, Ce exilat din ceruri e prin blestemul său Etern-anomalie în lumea liniştită Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită Acela să fiu eu! Nu-i asta… zise dânsa – nu mă-nţelegi, iubite. Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc Mânuţele-i de ceară – Sunt taine neghicite Ce nu le pot pricepe, deşi le simt – şi plâng! Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult? În inima-ţi e-o parte cu totului străină, Este ceva în tine – ce-i mort demult, demult