O, te-nsenină, întuneric rece… Mihai Eminescu ------------------------------ O, te-nsenină, întuneric rece Al vremii. înfloreşte-n neagra-ţi Speluncă umedă ca ebenul cel topit, Fă ca să strălucească pe-acea cale Ce duce-n vecinicie toate-acele Fiinţe nevăzute, cari sunt, Deşi trec nesimţite, ca şi vremea Ce vremuieşte-adânc în tot ce e. Să văd trecând în haină cuvenite Acele gânduri, ce-atunci când apar Nemuritoare par, pentru c-apoi Nici să nu ştii cum de au dispărut. Din mintea secolelor lungi, greoi – Ca şi când n-ar fi fost. Câte fiinţe Ar trebui să treacă pe-a ta cale: Unele mândre, ţanţoşe, regale, Cu-ncoronată frunte – îmbrăcate În purpură; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albaştri… albe ca şi crinul, Mişcând a lor corp voluptos, ce-nvită Mai aruncând priviri de muritoare, Mai căutând iubire, ca sirene; Unele-nchipuite, alte tâmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cerând brevet la nemurire Şi toate strecurându-se cu toate astea Pe calea care duce la oraşul Uitării, îngropat de vecinicie. Dar deasupra-astei mulţimi pestriţe De gânduri trecătoare, vezi departe Munţii de vecinici gânduri ridicând A lor trufaşă frunte către cer: Cu nepăsare ei privesc la toate Efemeridele ce trec în vale Cântând, vuind, certându-se şi toate Aspirând la un lucru care-n veci Nu poate fi a lor – eternitatea