Egiptul Mihai Eminescu ------------------------------ Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d-Egipt, desfăcut în foc şi aur; Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc, Flori giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Înecat de veşnici visuri, răsărit din sfinte-izvoare, Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Către marea liniştită, ce înecă a lui dor. De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice; Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi – Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ Şi să pară răsărită din visările pustiei, Din năsipuri argintoase în mişcarea vijeliei, Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. Se-nserează… Nilul doarme şi ies stelele din strungă, Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida şi înăuntru a intrat? Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe A lui suflet când priveşte peste-a vremurilor vad. În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune. Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune; În zădar caut-al vieţii înţeles nedezlegat. Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară… Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoare Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat… Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopi gigantici de lungi suliţe de-argint, Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie, Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor. Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunii rază, Nalţă zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. Şi în templele măreţe – colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe, Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint; Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună; Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt. În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. Şi se poate că spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimii desfrânate, Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors; Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors. Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă; Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă, Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi. Memphis, Teba, ţara-ntreagă acoperită-i de ruine, Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme prin câmpie nisipiţi. Dar ş-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel roşu, apa-ncet, încet pătrunde, Ş-acum luna arginteşte tot Egiptul antic; Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. Ş-atunci Memphis se înalţă, argintos gând al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei… Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele De oraşul care iese din pustiile de jele; Din pământ şi de sub mare, s-aud sunete ce cresc. Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte; Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce Sus în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce; Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.