Sunt un om liber (2) Adrian Păunescu ------------------------------ Sunt un om liber, ceea ce eu gândesc singur, ceea ce eu scriu singur, noapte de noapte, poate ajunge, ziua, în mâinile voastre, sub ochii voştri, poate intra în lume, poate intra în istoria literaturii, sub formă de libertate care-şi caută rostul. Nici o libertate n-are nici un rost singură, fără setea de ea, fără nevoia de ea, fără dorul de ea, fără negaţia ei care-i necesitatea. Hemoragia libertăţii inutile!… Bronzul fără formă nu va fi niciodată monument, libertatea fără necesitate nu va fi niciodată creaţie, cred în libertate dar nu cred în opoziţia dintre libertate şi necesitate, a fi liber nu e mai mult decât a fi necesar, a fi necesar nu e mai mult decât a fi liber. A fi necesar! Ce puţin, nu? Dar ce mult, dacă te simţi într-o zi inutil când tu te guduri pe ţărm şi cineva se îneacă în apă, cerându-ţi surd adevărul. De ce eu? De ce tocmai mie? De unde mă cunoaşte pe mine? Să-şi cheme cunoscuţii, rudele, prietenii, nu pe mine, eu am nevoie de linişte, vreau să mă odihnesc, vreau să mă deconectez, nu-i aşa, nu cunosc, n-am văzut, n-am auzit. …Şi omul se îneacă, mai mult apăsat de indiferenţa ta decât tras în adânc de bulboane astfel se îneacă el, în vreme ce tu teoretizezi libertatea de a-l lăsa liber să se înece, din moment ce nu tu l-ai aruncat în apă. Şi iată-te în apă şi tu, cerând ajutor, ingrată e lumea, oamenii au ajuns la indiferenţă, fără nici o ruşine, fără nici o remuşcare, stau pe ţărm, şi tu te îneci şi îi strigi şi ei îţi lasă libertatea de a nu-ţi fi necesari, dacă de atâtea ori le-ai închis uşa-n nas şi telefonul, când te-au rugat întâmplător, ceva, de ce să te tulbure acum, când eşti liber să bei toată apa lumii? Bucură-te de libertate naufragiul personal, de ce să-i mai chemi, de ce să-i mai învinovăţeşti, ei fac cu tine ceea ce şi tu faci cu ei, îşi văd de treabă. Nu-i treaba mea, nu-i treaba mea, de ce să mă bag, aşa a murit acum mulţi ani un strălucit profesor de matematici, într-o Craiovă indiferentă, venea de la baia de aburi, îi făcuseră frecţie la cap şi a căzut pe stradă, trecătorii – unii dintre ei elevi – îl ocoleau, mirosea a spirt şi lor li se părea că e beat şi câţi nu au plâns apoi aflând că l-ar fi putut salva doar aplecându-i-se deasupra cu puţină apă rece! Indicii greşite, aşa şi pe dincolo, toţi suntem hiperdeştepţi, toţi ştim, zvonuri şi colportaje, nimic limpede şi senzaţia bolnăvicioasă că eşti liber într-o seară dumnezeiască de pe lume. Atunci, poţi comite crime, atunci, poţi iubi mortal, nici nu e mare deosebire între iubire şi crimă, iubeşti din toată lumea o singură fiinţă, omorând în sufletul tău restul de cinci miliarde, o seară de miracol, în care ţi se pare că eşti liber să faci numai ceea ce trebuie. Astfel şi ei, astfel şi eu, omorâi o pădure întreagă să-mi fac hârtie pentru ca poemele mele să ajungă la voi, omorâi o mină de plumb şi luai din viaţa semenilor mei, tipografii de la „Casa Scânteii”, editorii de la „Cartea Românească” şi muncitorii ceferişti şi muncitorii de la fabrica de hârtie, muncitorii forestieri, ca să ajung până la voi, astfel şi eu, liber la masa mea de scris dar nedoritor de libertate, când e să-mi fac publică libertatea de poet. Sunt un om liber, ceea ce scriu eu ajunge până la voi. Sunt un om liber, poezia mea are adresă, are culoare, are apartenenţă, are personalitate juridică, are miros, are patrie, are părinţi, are defecte şi are prin ce pădure să ajungă la voi. Câte nuiele m-au bătut în copilărie, câte nuiele m-au bătut în tinereţe, toate s-au prefăcut în pădurea aceasta care-mi este hârtie, pentru poezia mea, pentru libertatea de a vă fi poet. Ceea ce ieri m-a durut astăzi mă mângâie, ceea ce m-a ars alaltăieri astăzi mă oblojeşte, pădurea-mi acoperă cu vuietul ei rănile copilăriei şi ale adolescenţei, supravieţuiesc rănilor mele făcute cu nuiaua şi tot pe nuia îmi transcriu supravieţuirea şi libertatea de a vă fi necesar. Vă sunt necesar? Aveţi nevoie de mine? E destul că, din când în când, cade o pădure în capcana hârtiei de scris? Vă dau toată libertatea mea pentru un semn de viaţă, spuneţi-mi că vă mai sunt necesar, nu mă lăsaţi singur, să înnebunesc în libertatea cea mare că n-aveţi nevoie de mine. Vorbiţi-mi, scrieţi-mi, atenţionaţi-mă, (Adresa mea este: Adrian Păunescu, Bucureşti sectorul I, strada Dionisie Lupu numărul 84) dacă nu, să ştiţi că renunţ, şi aşa sunt unii care cred că am scris prea mult, arătaţi-mi adevărul, confirmaţi-mă, infirmaţi-mă, dar auziţi-mă, sunt un om liber, adică nu pot trăi singur, sunt un om liber, adică am nevoie de ecou, sunt un om liber, adică nu pot fără voi, nu pot, credeţi-mă, sunt un om liber.