Inevitabila poezie Adrian Păunescu ------------------------------ Iubind-o ca pe fructul interzis, această deşănţată poezie, mi-am regăsit încrederea în scris, din care pricină, nici nu se ştie. Nu mă droghez în mod exterior, şi-aşa, şi-aşa am nebunia-n sânge, transcriu doar nişte stări care mă dor şi scriu un vers atunci când nu-l pot plânge. Un port la stranii mări e trupul meu cu birturi, nave şi prostituate, cu el mi-a greu, dar fără, şi mai greu, mi-eşti dragă ca un viciu, libertate. Ţigara ta obştească o fumez, când pe furiş şi când în gura mare, îi gust bolnav narcoticul din miez deşi pricep şi că de el se moare. N-am vreo pretenţie de a urca pe scări ierarhice în veacu-acesta, un singur tron acceptă viaţa mea, unde să-mi pun nădragii, haina, vesta. Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi şi ca poet, voi toţi luaţi aminte, oricum, eu sunt mai mare decât voi că v-am închis la mine în cuvinte. În viaţa tuturor la fel tresar, ce ieşi în faţa lumii cu trufie, şef de birou sau şef de aprozar de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie. Fără poeţi pământul ar mugi, şi casele s-ar stinge fără teatre şi noaptea nu s-ar mai sfârşi în zi şi pruncii ar putea atât, să latre. Desprinderea de regnul animal, intrarea în limbuta noastră oază, ca şi proiecţia în ideal, prin poezie se realizează! Şi orice literă pe care-o scriu la voi adânc în sânge se resimte, ca un ceresc, nedezminţit pariu de dincolo de legi şi de cuvinte. Eu simt că am puterea să vă schimb cu un poem al meu, fără de moarte, dar vă mai las istorie şi timp ca singuri să vă duceţi mai departe. Ce-ar fi un om sub un drăcesc deochi, nici cap, nici mâini, nici tălpi, ci numai pântec? ce-ar fi o omenire fără ochi, ce-ar fi o omenire fără cântec? Asupra voastră las acest blestem, ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie prin orice răni ar fi să-ntârziem, să nu vă despărţiţi de poezie. Abuzul meu: de-a crede în cuvânt, când el, cuvântul, pare de ruşine şi când puterile mai mici îi sunt decât impulsul gândului ce-i vine! Şi a mai crede că-i adevărat cuvântu-nfricoşat de tot ce ştie când adevărul însăşi e citat în câte-o tristă judecătorie! Înseamnă că nimic nu a murit din tot ce-a fost tăria noastră slabă, dacă-ntre plus şi minus infinit poetul mai există şi întreabă. Eu pentru voi, de dor de mine scriu, fac radigrafii pe seama voastră, şi nu cred niciodată că-i târziu a mai deschide-n noapte o fereastră.