Nebunul de alb
Adrian Păunescu
------------------------------

Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine
Şi-mi stau pe tâmpla Soarele şi Luna
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

Şi uite n-are cine să ne-ajute
Abia-şi mai duce lumea ale sale
Pe un perete alb de muze mute
Nebunii negrii caută o cale.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regină neagră pentru veşnicie.

Prin gări descreierate accidente
Mărfare triste vin în miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Jur-împrejur privelişti aberante
Copii fragili ducând părinţi în spate
Şi sânii gri de os alunecând pe pante
Iar albatroşi venind din zări uscate.

Mi-e dor de tine şi-ncerc să-ţi văd chipul
Te caut pe orice latură a firii
Şi dacă-n podul palmei-ncerc să iau nisipul
Văd un inel jucându-se de-a mirii.

Îi văd în bătălii din vreme-n vreme
Ostaşii gărzii tale mi se-nchină
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon şi nume de regina.

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu de la etajul treisprezece
Vroiai să te arunci să scapi de toate.

Dar tu ai înţeles de fapt că nu-i se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă
Aşa ai fost şi apăreai senină
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

Lăsând, de fapt, ambiţiile deoparte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi ca filele-ntr-o carte
Ne facem din sudoare sfântă casă.

Pe urmă vin ceilalţii să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Dar eu înalt nefericită rugă
Purtând pe tâmplă Soarele şi Luna.