Cu pânzele-atârnate...
Mihai Eminescu
------------------------------

Cu pânzele-atârnate 
în liniște de vânt, 
corabia străbate 
departe pe pământ. 

Iar stolul rândurelelor 
trece-ntre cer și mare... 
O, stelelor, stelelor, 
nemuritoare, 
de ce și voi nu vă luați 
pe-ale lor urme oare? 

De ce mă întristează 
că valurile mor, 
când altele urmează 
rotind în urma lor? 

De ce căderea florilor 
și-a frunzelor ne doare? 
O, norilor, norilor, 
ști-veți voi, oare, 
de ce rămân atâtea-n veci 
și numai omul moare? 

În cer întotdeauna 
urmăm al nostru mers, 
ca soarele și luna 
rotind în univers. 

Un crez adânc pătrunde-va 
de-a pururi omenirea 
că undeva, undeva 
e fericirea: 
Și toți aleargă după ea: 
	
n-o află nicăirea.