Piţi
Carmen
------------------------------

Iar am simţit dezamăgirea
De oameni şi alta-i pornirea
Din suflet ce e pentru ei,
Ce îi numesc semenii mei!

Aveam nevoie de ajutor,
Muncisem şi avusesem spor,
Dar oboseala încet mă copleşise,
Eram încă pe drumuri pe la şase.

Acei ce trebuiau să mă ajute
Vorbeau într-una vrute şi nevrute
Şi aşteptam, chiar de-mi venise rândul...
Dezamăgire-n suflet, în altă parte gândul.

M-am „trezit” brusc, am auzit pe altul
A fi dezamăgit, dar  cu lătratul,
Un câine-nchis în colţ  în curtea
Prea mică pentru el! Simţindu-i setea
De atenţie şi multă afecţiune,
M-am dus la el, pusă pe fapte bune,
Iar câinele deodată s-a oprit
Şi din lătrat şi din mersu-i grăbit!
A-ntins boticul umed către mine,
M-a privit drept în ochi şi Doamne
Mi-a spus atâtea lucruri cu privirea...
Pe loc s-a spulberat dezamăgirea!
L-am mângâiat ca-n cel mai frumos vis
Şi de plăcere câinele-a închis
Ochii cei blânzi şi capul a lăsat
În palma mea, parcă prea  apăsat,
Cu înţeles, că suntem amândoi
La fel trataţi. Dar mai apoi...
Ne-am răsfăţat  ca doi copii în joacă,
Făcând cel mai uşor timpul să treacă!

Pentru un timp am fost doi fericiţi
Iar cei din jur ne urmăreau uimiţi,
Piţi cel mic, nervos şi neglijat
De un străin, uşor s-a ataşat!