Povestea frunzei ruginite
Flavius Laurian Duverna
------------------------------

Povestea frunzei ruginite

În zi de Toamnă,... liniştită
Printre nori albi ce-i risipeşte
O rază de soare-ncălzeşte,
Pe-un ram, o frunză ruginită
De-un fir ce-atârnă sprijinită,
Şi galeşă-n jur se-nvârteşte!

N-ar încerca să se desprindă
De ramura, purtată în ceaţă,
Căci roua-n orice dimineaţă...
Venea în lacrimi s-o cuprindă,
Şi-n faţa-i verde, strălucindă,
Ea-şi cânta dorul ei de viaţă.

La briza vântului... în adiere
De-un firicel, stând agăţată,
N-ar vrea a fi... ultima dată...
Şi ea se-nvârte-n mângâiere,
Dar se desprinde, cu durere
De ramura ce-a fost purtată. 

Pământul reavăn o primeşte 
În stadiul nou de-ncorporare
Spre-o altă viaţă prin redare,
După ce-n sol ea putrezeşte
Şi-n primăvară iar va creşte
Pe-o ramură-ncălzită-n soare.

Tot astfel, viaţa-i trecătoare
Şi după ce vârsta-şi trăieşte
Ca frunza şi-omul rugineşte,
Fiind supus la transformare
Prin soarta lui cea muritoare
Ce prin Hristos, se înnoieşte. 

Flavius Laurian Duverna