Scrisoare către cititor *
Adrian Erbiceanu
------------------------------

Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu
Las sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu;
În fiecare urmă, pe drumul ce-l străbat,
Se-aşează praful vremii, precum un greu lăcat.
E-n toate-o-nlănţuire ce-ncerc să o dezleg
Când vremea se încoardă şi mă cuprinde-ntreg
Şi nu-mi lasă răgazul cu  mintea să m-adun,
De parc-ar vrea să spună ce n-aş voi să spun.

Dar nu ştiu cum se-ntâmplă, căci nu mi-e-n obicei
Să mă aşez la masă când bate ora trei
Rând după rând să-nşirui, de nu mă pot opri
Decât târziu, când noaptea s-a prefăcut în zi;
Când gândurile toate, captate într-un mit,
La pragul dimineţii mi s-au orânduit
Şi s-au lăsat să cadă  – din greu, către mai greu –
Pe tot ce mă-nconjoară. Şi pe trecutul meu.

Văd umbre ce se-adună, pierdute, fără glas.
Să fie oare viaţa, atât cât mi-a rămas?
Că nu mai ştiu din suflet ce neguri să discern, 
Ce adevăr mi-e cale, cât drumui prin infern
Şi lumii în ce rosturi înalte m-am deschis
Cum  visul către viaţă şi viaţa către vis.
Că-n cele  ce urmează e-atâta adevăr –
Încât de-ar fi cu forţa de el să mă dezbăr – 
N-aş  mai avea din mine nimic să mai aleg
Când umbrele m-or prinde şi cotropi întreg.

Trecut prin ani de pâclă  – orânduiţi ceţos –
Ca viforul ce bate şi te pătrunde-n os,
Natalele meleaguri le-am străbătut avid
Cercând a înţelege ce pot; şi să decid
De am sau nu putere să le aşez la rând
Pe foaia ce stă gata să ardă, fumegând...

Bat clipele din aripi, torcând în jurul lor
Un iureş, ca o horă în ritm absorbitor,
Ce mă ridică-n trepte, din ce în ce mai sus...
C-atâtea se cer spuse şi încă nu s-au spus.
Îmi fac doar datoria, acuma, când descind,
Cercând povestea vieţii în pagini s-o cuprind,
Cu gândul că, la vremea când anii ne-or cerni,
Ne-om depăna aleanul  – poveste –  la copii...
Iar ei purtând lumina  – cuvânt, după cuvânt –
Vor da de-o umbră caldă. Şi-o urmă pe pământ... 

* (Poezie de deschidere a volumului Divina Tragedie, Edit. Tribuna, Sibiu, 2004)