ABIS (o parafrazare a poeziei Andreionthepoetry ------------------------------ ABIS (o parafrazare a poeziei „PRĂPASTIE” de Octavian Goga) Şedeam la masă cu o sticlă ca globul unei ghicitoare, Vădind-o de adânci secrete când îi sorbeam dulcea licoare Şi ochii, tot mai plini de ceaţă, priveau din ce în ce mai clară Imaginea de pretutindeni - şi dinlăuntru-mi, şi de-afară. Vedeam o lume centrifugă cum ne-ncetat se risipeşte, Iar eu mă risipeam într-ânsa la fel ca ea de nebuneşte. Simţeam în inima-mi cum bate inima ei, cu puls haotic Îndreptăţit chiar de-a ei soartă ce-i râde-n faţă râs nevrotic. O lume care nu te lasă să mai priveşti spre bolta-naltă, Ci mulţumirea ta să fie că nu te-afunzi cumva-n vreo baltă, O lume cu-ale ei repere, fără de care nu se poate, Iar tu, pribeag pe-a ei cărare, traieşti şi mori doar dând din coate. Înţelepciunea ei te-nvaţă aproape tot ce vrei să ştii: În ea găseşti Arta şi Ştiinţa - dar nu şi cum să poţi iubi. Iubirea e din alte sfere, nu erudiţii ţi-o arată. ... Aş da pe-un dram, doar, de iubire, învăţătura lumii toată...! În transa ce-şi ţesea urzeala în mine ca o arahnidă, Păzindu-mă să nu fiu liber, dându-mi impresia, perfidă, Că-abia în sânu-i se găseşte adevărata libertate, Păşi încet, venind spre mine parcă din altă realitate, Un bătrânel cu chip de tânăr şi cu privire ancestrală Ce aducea doar liniştire, ca aurora boreală. Când l-am văzut, simţirea-mi toată se înfioră de-o amintire Ce nu ştiam de unde vine - mă răscolea ca o iubire. Iar el mi-a spus atunci pe nume... Şi-ndată lacrimi pe obraz Mă năpădiră ca un fluviu ce rupe-al inimii zăgaz. Când începu el să vorbească, parcă vorbea a mea conştiinţă, Iar spusele-i mângâietoare n-aveau nevoie de vreo ştiinţă. A început, cu glasul molcom, să-mi povestească despre mine Atâtea lucruri minunate ce le uitasem - ce ruşine... Mi-a spus de Tata, că m-aşteaptă s-apuc pe drumul către casă, Că vrea să vadă cum Cuvântu-I îmi e învăţătură-aleasă, Şi nu ce lumea îmi oferă. Mi-a spus că pot trăi în lume, Dar nu după a lumii lege, ci după Legea Lui anume, Că pot cunoaşte Adevărul dacă respect a Lui poruncă. Vorbea bătrânul cu chip tânăr, şi vorba-i îmi părea o stâncă Ce cu putere minunată lucra în mine neclintită Ca zborul lin al unui vultur ce parcă nu dă din aripă. Şi-apoi mă întrebă în şoaptă, asurzitor de înţeleasă: „Eşti dornic, fiu iubit de Tatăl, să te întorci vreodată-Acasă...?” Privea în suflet bătrânelul şi nu aveam cum mă ascunde - Nici nu voiam, mă simţeam bine să ştiu că-n inimă-mi pătrunde. Un Duh din veşnicie, parcă, se aşternea-n a mea făptură Şi-atunci simţeam cum mă cuprinde o dragoste fără măsură. Vedeam pe cer cum se-nfioară de-aşa trăire, chiar şi luna, Iar stelele, de prin neanturi, de mine se mirau întruna; Toate manualele de ştiinţă şi toate cărţile de artă Şi-ar fi dorit acum, prin rafturi, cu mine dragostea să-mpartă. * După un timp, plecă bătrânul, iar eu cătam în urma lui; Văzând cum urcă munţi spre Ceruri, parcă voiam şi eu să-i sui... Mergea cum zboară porumbelul ce-a fost trimis cu vreo scrisoare, Iar eu, de-acum, că e un înger puteam să fac oricând prinsoare. Şi-aşa de lesne urca drumul ce-mi arătase către casă, C-aprinse dorul sfânt în mine, ce şi acuma mă apasă... Bătrâne drag, ce freamăt dulce cuvântul tău vru să-mi dezlege? Jindul de Vatra Părintească mi-i mai presus de orice lege. Un vânt venit de nicăierea mă răscoli uşor prin plete Şi-atunci, cu firea mea plăpândă, lăsai un gând să mă îmbete: Că-n suflet eu am două laturi, şi între ele un abis, Şi-o luptă port adânc în mine să ţin mereu un pod deschis Ca-n lumea asta păcătoasă să pot trăi ne-mpovărat, Fiindcă-i plăcută pentru simţuri şi nu e om fără păcat. Cu arme multe şi tăioase eu lupt de-o parte şi de-ailaltă, Purtând victorii de o clipă în fiinţa-mi joasă şi-n cea-naltă, Lăsându-mă rănit pe fronturi ce se deschid fără oprire Şi oscilând, precum o frunză, între-a fi mort şi nemurire. Şi două glasuri, din străfunduri şi din Înalt, mă strigă tare, Cercând deodată să mă facă doar unuia să-i dau crezare: „ - Tu eşti de-aici, din astă lume. Nu vezi că toate-s minunate? Aici sunt munci, dar şi câştiguri, şi sărăcie, şi palate. E-o lume dreaptă, raţională - nu asta-nveţi în şcoli, gândirea? Tânjeşte dar, cu lumea toată, doreşte-ţi ce vrea omenirea. Numai aici ai libertate, aici doar poţi să faci ce-ţi place. Când mori te-opreşti din degustare, deci fă acum câte poţi face, Nu te gândi la ce e după! Ce să mai fie? Nu-i nimic. Nu pierde timpul, prinde clipa, ascultă bine ce îţi zic!” „ - Eu ţi-amintesc că eşti aicea vremelnic, dar a ta făptură E veşnică într-altă lume - întoarce-o-acolo, fă-o pură Şi n-o lăsa să se-ntineze de al păcatelor noroi - Eşti fiu de Împărat şi-acasă ai doar din cele mai de soi! Demult, au fost făcute toate ca fiecărui să vorbească, În astă lume decăzută, de dragostea împărătească Ce are Tatăl pentru fiii ce-acum plecaţi sunt de acasă, Pe care, dacă au credinţă, El nicio clipă nu îi lasă.” Părea că smulg bucăţi din mine aceste glasuri, să mă rupă, Şi că-n războiul ce îl poartă doar eu am să cedez în luptă. Privind în zarea-ndepărtată, deodată mi-am adus aminte De drumul ce-l urca bătrânul şi de-ale lui blânde cuvinte: „De vrei s-ajungi cu Mine-n Ceruri, drumul acesta să îl sui! Eşti doar în lume, nu din lume - tu aparţii doar Tatălui!”