Scrisoare către Eminescu
Florin T. Roman
------------------------------

Dragã poetule al neamului meu românesc,
te rog cu toate versurile mele
sã mã ierţi cã îndrãznesc
acum, în acest miez de ianuarie,
sã-ţi scriu, smerit, aceastã scrisoare.
Nu vreau decât sã-ţi spun
cã de când ai plecat
pe tãrâmul în care ai sperat,
pe-aici, pe la noi,
lucrurile nu s-au prea schimbat.
Noi, fraţii tãi, suntem bine, sãnãtoşi,
câteodatã doar ne mai dor rãnile tale mai vechi,
uneori suntem mai trişti,
alteori mai voioşi...
Ce sã-i faci? Asta se-ntâmplã din vremuri strãvechi.
Nu te-ntreb dacã tu eşti bine,
ştiu cã acum eşti fericit.
Ştiu cã acum trãieşti într-o poezie veşnicã, sus.
Îţi mai destãinui doar, cã ştiu cã-ţi pasã,
ce-au mai fãcut românii de când te-ai dus:
unii te-au criticat, alţii te-au lãudat,
unii te-au lovit, alţii te-au mângâiat,
unii te-au rãnit, alţii te-au vindecat,
unii te-au ucis, alţii te-au înviat.
Dragã poetule al neamului meu românesc,
iartã-mã cã eu, umil confrate,
nu am fãcut altceva
decât sã te citesc.
Şi poate, uneori, cu sufletu-mi întreg,
am reuşit sã te şi înţeleg.