Lacrimi de Toamnă Flavius Laurian Duverna ------------------------------ Lacrimi de Toamnă De ce în anotimpul Toamnă, Frunzele verzi, îngălbenesc Şi jos pe pământ putrezesc? De ce e frig, şi înspre iarnă, Din pomi veşmintele lipsesc? Cum de natura îşi dezbracă Culoarea verde, îmbietoare Spre-a fi călcată în picioare? De ce ţurţuri de promoroacă Îndoaie crengile-n mişcare? Privind cu gândul la-nceput, La-ntâiul om ce-a fost creat, Din pom el când a mâncat - Vedem c-atunci şi-a pierdut Veşmântul, căci n-a ascultat. Ca şi frunzele ce-au vestejit Plutind încet, înspre pământ La zbateri şi suflări de vânt, La fel, şi pe Adam l-a părăsit Lumina, ce i-a fost veşmânt. El, n-a prevăzut ce va urma După-a lui mare neascultare În sfera cea-nconjurătoare, Şi că-un păcat poate curma Viaţa cea sfântă,-nfloritoare. Când şi-n natură a ei mantie A început să-ngălbenească Şi la pământ să prăbuşească, El s-a-ntrebat dorind să ştie: Ce va urma-n viaţa firească? Şi când frunze s-au desprins Din trunchiul viu, s-a-nfiorat Pentru al său mare păcat - Şi plânsul jalnic, l-a cuprins Şi-n duh mâhnit s-a tulburat. Când astfel ele-ncet pe rând Se desfăceau, plutind în jos Creând spectacolul miraculos, În mintea sa creştea un gând: Păcatu-i groaznic,... dureros! Atunci, el începea să plângă Jelind cu glasu-n bocet tare Blestemu-i prin neascultare, Voind durerea sa să-şi stingă Prin lacrimi sincere şi-amare. Şi cum plângem pe cei dragi În drumul lor către mormânt Când sufletu-abia-ţi mai tragi, La fel plângea, şi priviri vagi Avea Adam, cu duhu-nfrânt. El conştient de-acum deplin, Gândea că fiind neascultător De ordinul cel sfânt, divin, Se vede-n lacrimi şi-n suspin Când frunzele-ofilite,... mor. Văzând structura lor diformă, Că totul se schimbă-n natură El cugeta, că-aceeaşi formă, Reprezentând altă platformă Cuprinde-va şi-orice făptură. Până la urmă, aceeaşi soartă A morţii, îl va ajunge şi pe el Ştiind că Legea, ea nu iartă, Căci acum blestemul poartă Pentru-al său pas, de infidel. Dar printre spini şi pălămidă, Şi printre chinul prin sudoare Aveau speranţa-ntr-o hlamidă, Ce-o aşteptau, să îi cuprindă Prin planul de Răscumpărare. Astfel, în Sămânţa ce-o veni Nădăjduia-n lupta-n biruinţă Când totu-n bine s-o sfârşi, Când capul crunt îl va zdrobi Al şarpelui doar prin credinţă. Sămânţa Sfântă, Salvatoare, Doar a privit-o peste veacuri Şi lacrimi multe-n revărsare, Peste durerea lor cea mare Au curs din cele două lacuri. Căci ochii-n fiecare Toamnă Erau noian, de lacrimi multe, Un fapt greu să îl discearnă Când cădeau să se aştearnă, Pe pământ frunzele mărunte. Privind prin prisma mântuiirii Blestemul l-au dus an de an, Sperând că timpul întregirii Cu ceasul mare,-al izbăvirii, Nu-i prea departe de liman. Şi-au aşteptat, în nerăbdare... Şi peste ani şi peste vremuri S-au consolat în vestea mare A ,,Sămânţei", mântuitoare, Prin izbăvirea cea din ceruri. ............................................... Trecut-au secole de-a rândul Şi lacrimi încă Toamna curg, Când cu putere bate vântul Şi frunzele-acopăr pământul, Din zori de zi, până-n amurg. Flavius Laurian Duverna