Creatura
Poeziikrl
------------------------------

Stãtea singur,
cãci cum ar putea altfel,
ȋn camera lui,
la lumina unei lumȃnãri,
cu inima bãtȃnd sec
cu un dor muribund,
sub umbre
ce pe perete petrec.
Nu-l mai știa nimeni,
numele și-l uitã,
cu povești ce-l
ascund,
departe de oameni,
cu ele
și azi
se ȋmbãtã.
Și ar fi plȃns
de lacrimi i-ar fi rãmas,
amintindu-și
de ce a fost,
cãci de oglinda-i
acoperitã,
de visele-s
de nevãzut,
trecutul din nou
se agațã.
Și ar fi vrut
sã uite,
dar mȃinile
și le privi,
și ele arse,
viața i-o arãtarã.
Și toate acele atingeri
ce ȋncã-l topesc,
cu acele promisiuni,
ce cicatrici sunt acum,
pe o piele trasã
din ce viața
s-a scurs..
Și acele șoapte
ce ȋn ureachea
tãiatã
rãsunã mereu..
Pentru eternitate..
-         Nu!
Strigã cu durere,
cu o vocea
de marmurã,
ȋnsã ȋn jur
totul era
neschimbat.
Se duse la geam
cu piciorele tȃrȃte
ce dupã atȃtea
au alergat,
și cu ochi goi
ca o peșterã
de luminã,
ȋn eternitate privi.
Nu mai avea
durere,
sau cu ea poate,
deja se obișnui,
ca un condamnat
ce de lanțuri
uitã,
ce devine
al neadevãrurilor
ecou.
Și el,
nu mai simțea nimic.
Știa cã murise,
de prea multe ori,
știa cã e putred,
pustiu,
ca un cavou,
știa cã nu va mai ieși
din ȋntuneric..
Știa cã ȋncercȃnd,
sufletul i-a
pierit.
Se ȋntoarse spre camerã
spre oglinda
acoperitã,
ce acasã
ȋl chema.
Se apropie
cu greu,
pe cãrarea din umbre
și ȋn fața ei
se opri.
Lumȃnarea se topea
ȋn noapte,
iar noaptea
se contopea cu el,
cȃnd unghii ȋnnegrite
oglinda
o eliberarã.
O grimasã apãru
sub buze crãpate,
și riduri brãzdante
se adȃncirã.
Vedea iarã
chipul neuman
ce-i zȃmbi,
lui,
ce devenise,
a iubirii
creaturã.