Păstor Achim Leu ------------------------------ Motto Pe-un picior de plai , Pe-o gură de rai, ................ La vremea nașterii luminii, Pe undeva la poarta lumii, Zburam pe aripi moi de vis, Printr-un feeric paradis. Și când am coborât din zbor , M-am prefăcut într-un păstor, Care-și oprise turma lui, Sub frunza deasă-a bradului. Bradul cel nalt crescut pe stîncă, Ce liniște! Ce pace-adâncă! De se-auzeau stele clipind, Și licuricii licărind! De-ți simțeai sufletul cântând, Sub cel brad nalt în vârf c-o stea, Și codrul, codrul ,fremăta. Deodată-n liniștea adâncă, Un icnet surd țâșni din stâncă! Un uruit de munți căzând, Simțeai pe sub pământ mergând, Șerpii cutrmurelor,care, Zdrobeau Pamântul în strânsoare, Zbătându-se, trăgând cu coada, Sa duca în abisuri prada. Pucioasa zvârlită pe nări, Întunecase patru zări, Din coama lor cu solzi de fier, Ploua cu fulgere spre cer, Și se-auzea în jur vuind, Șuierul lor un val crescând, Și codrul codrul fremătând ! Când s-a oprit cumplita forță, Sub luna tremurândă torță, Păstoru-în palida lumină, Ca de vedenii se închină! Balaur ce putea să fie, În pâcla-aceia ruginie? Simțea aproape că-l atinge, În pâcla-aceia ca de sînge!.... Doar când căzu praful cel rău, Văzu păstorul negrul hău, Șanțul adânc ,imens tranșeu, Ce se pierdea departe-n zare , Despărtind turma de izvoare... Târziu când s-a mai luminat , Și soarele privea-ncruntat, Parcă-ntrebând ,ce s-a ntâmplat? Ce plug imens ,la ce-nhămat , Atras această brazd-adâncă, Între păstor și între luncă? Dar ca un clopot tras în dungă , La capul unui muribund , De jos îi răspundeau vuind, Ecoul pietrelor curgând , Și codrul.codrul, freătând! Tu soartă rea,tu rea ursită, Care ne cerni ca printr-o sită, De ne împarți în morți și vii, În fericiți sau în pustiI... Eu poate ți-s dator ceva, Dar de ce chinui turma mea? -Nu vezi cum soarele ce urcă, Încinge cenușia stâncă, De ne cuprinde-al setei foc? Cum oile spre mine-ntorc Ochiilor umezi , parcă plâng , Și-apoi privesc verdele crâng? Cum eu avînd așa aproape , Proaspăta iarbă, limpezi ape, Le-ocolesc ochii,le-alung bând, De lângă șanțul fără fund? Și cat în jur strigând,cerșind, Să mă ajute cineva.... Dar nimenea nu-i răspundea, Doar codrul,codrul fremăta. Bradul meu drag ,cu fruntea-nstele Drept ca și țelul vieții mele... Ce falnic înfruntai furtuna, Sub poala ta păzindumi turma... Mereu la greu m-ai ajutat , Iar sufletu-mi de vârf legat, Mi-l urcai sus, sus către stele, Izvor de vis și de putere. Vin iar cu inima-mi plângând , Și-ti cer să mă ajuți ,murind... -Te-oi doborâ ca să te fac punte, Spre crângul cu izvoare multe. Iar șanțul rău l-oi astupa, Cu trupul tău,cu viața ta! Atât de mult a suferit , Păstorul pân-s-a hotărât, Ca să lovească trunchiul drept, De parcă îi săreu din piept, Bucățile de așchii albe , Ce se-nșirau ca niște salbe În jurul celui sortit morții... Și doar târziu ,în geana noptii, Atunci căzu falnicul brad, Și codrul, codru-a fremătat! Cînd a căzut frumosul brad, Orcine s-ar fi așteptat, S-audă un năpraznic tunet... Dar ce ciudat..Un simplu sunet, Ca un oftat, ca un suspin.. Și bradu-ngenunchează lin, Cu trunchiul peste șantu-adinc , Cu vârfu în mijloc de crâng.. Cu el căzu din cer și-o stea Iar codrul,codrul ,fremăta! Dar ce-a putut să se arate Vre-o zgribțuroaică?..Vre-un nor poate? Ce a umbrit palida lună?.. -Priviți ! E ea ,ursoaica brună!... Cu colții albi sticlind în noapte, Cu balele însîngerate , Cu ochii doi cărbuni ,răi ,roșii Și ghearele coase-ale morții... Din întuneric pândind lumea, Tăcută ca nenorocirea, Venea incet,drept, fară frică Săsi ia necuvenită dijmă, Cum și-o lua de mii de ani, Dintre mioare și ciobani... Și nimenea pe acest munte, N-avu curajul să o –nfrute! Toți înălțau spre cer privirea, Uitând că-n mână au securea... Sau căutau grăbiți tufișul Uitând toporul și tăișul... Și se-ntâmpla, păstor sau turma, Să scape vii pierzându-și urma... Însă pe cenușia stâncă, Înconjurați de brazda-adâncă, Cum dă nconjorul fierul roții Vom pieri toți sub gheara morții... Așa gândea atunci păstorul, Simțind cum îl cuprinde gerul, Frica-aceea blestemată, Ce o cunoaștem doar odată... Și-atât ar fi dorit să fugă!.. Dar nu putea să se mai smulgă, Din încleștarea disperării... Și-ursoaica precum mersul vremii, Încet, incet ,s-apropia... Iar codrul, codrul fremăta! N-am cum să fug din calea sorții.. Da,voi sta demn în fața morții, La fel cum făceau și strămoșii, Simțind în spate ochii roșii, Și colții ghiarele de fier De-și înalțau ochii spre cer, Ca să termine-n pace ruga... -Erândul meu! A sosit bruna!.. Dar când privi bolta-nstelată Își dete seama deodată, Că de pe cer lipsea o stea... O stea ce-odată strălucea, Pe fruntea verde-a bradului, Cel drept ca țelul vieții lui... Și golu-acela de pe cer, Curgea ca o durere-n el. De-i apăsa privirea-n jos, La trunchiul bradului frumos.. La jertfa lui, râvnita punte, Spre crângul cu izvoare multe... Simți în el ceva schimbat, Și codrul,codru-a fremătat! Atunci se hotărâ păstorul, De o lovi scurt,cu toporul, Sus ,cât de sus putu ajunge, De fierul în bucăți se frânge , Iar sângele țâșni ,pârău, Mai negru ca al lumii rău. -Un urlet lung zgudui zarea, Iar luna ca și lumânarea , A pâlpâit bătută-vânt, ȘI cădeau stele pe pământ!... -Priviți-o cum se prăvălește, Prinzând păstorul ca-n tr-un clește!... Și-atât de tare-n gheare-l strânge, Pân-se unea sânge cu sânge, Topinduli-se viața-n vine Cum ,, Răul” se topește-n ,, Bine’’ Văd soarele stingându-se Pământul, învârtindu-se În mari spirale,parcă-o roată, Mar azvârli pe bolta-naltă, Și-apoi vin vâjâind în jos, Prin întunericul pufos, Spre țărna umedă a morții, Care mi-a prins obada roții. -Nu te opri roată de tors, Nu mă lăsa acolo, jos... -Mai mișcă-ți roată spițele, Poate-mi mai văd oițele... Ca printr-o ploaie de argint, Păstorul a mai deslușit, Lângă izvor, în crângul verde, Tremurătoare, albe pete, Ca niște flori! Dar nu erau, Că-n fiecare cald ardeau, Lacrimi curate, ca de rouă, Din care se părea că plouă, Lumin-aceia de argint! Și apoi totu-a dispărut... De-a mai rămas un zâmbet blând, Și codrul, codrul , frematând. Achim Leu