Neomenești și omenești
Răzvan Poşchin
------------------------------

i se părea că tot ce vede în împrejurimi
e doar umbra unui catafalc
precum şi frunzele ce cădeau bezmetice
în noroiul de sub ghetele unei femei destrăbălate
i se păreau un sicriu din scândurile putrezite
ale unei bănci pe care au făcut dragoste doi adolescenţi
în plină noapte de mai
privea cu o uimire totală
cum la colţ, lângă un bloc lăsat în ruine
un bătrân, cu barba ancestrală
plăngea nu de faptul că odaia lui a fot rumegată
de flăcările intense ale urii
ci de faptul că-n odaia în care şi-a trăit anii
într-un colţ al bibliotecii universale
o scrisoare ce sălăşluia o dragoste incurabilă
era lăsată în praful mobilei
şi care constituia singura comoară a bătrânului
i se părea că este martor la tot ce se întâmplă in jurul lui
dar el, el s-a uitat, si-a aruncat singur fiinţa în uitare
ramânând astfel doar un călăuz solitar al unor întâmplări
neomenşti şi omeneşti