Să ne-ofilim în flori de tei...
Lilia Manole
------------------------------

Ca un zeţar, e-nveşmântat copacul,
Ce-şi are-un idol, înflorit demult,
Coroana teiului, c-un suculent oracol,
Vesteşte,-al florilor de tei, tumult.

Dă-mi mâna ta, iubite, ca de zahăr,
Să ne-amintim, culesul de zeţar
Al florilor de tei, în ancestralul cufăr,
Şi-ascunse-n umbră, pentru zile mari.

Să nu zădărnicim, iubite, timpul,
De după pomi, florale nimburi vin,
Hai, dă-mi, iubite, mâna, în tot chipul,
Să fim o carte, al florilor de tei, alin.

La umbra cărţii, ele s-or aşterne,
Neprihănite, sfinte şi mieroase,
În zugrăviri suave, descoperind pe gene,
Esenţele virtuţilor, ce nu ne lasă.

Şi- n adieri de contrapagini să simţim,
Cum florile ne iau, frumos, de mână,
Ca două frunze, să ne-nvrednicim
De mierea liniştii, teioasă şi divină.

Sfârşit vernal zeţarii prevestesc,
Hai, dă-mi, iubite, mâna să versăm
O nouă înflorire -a teiului ceresc
Şi-n galbenele stele să ne cufundăm...

Dă-mi mâna ta, iubite, cu degetele reci,
Adevărata nostalgie abia acum revine,
Ca un zeţar, venit din primăveri, pe veci,
Şi-şi încălzeşte palmele, cu flori ce ne îmbie.

Şi-un vesperal sfârşit de necules amor
Al florilor de tei, pe-o clipă implorând,
Sub clar de lună, să păşim, cu sens domol,
Şi -n flori de tei să ne-ofilim, visând...

Lilia Manole