Cercuri de lacrimi
Daniel Vișan-Dimitriu
------------------------------

Era o seară de sfârşit de vară,
c-un cer atât de roşu spre apus,
de parcă cineva, acolo sus,
ştia că sângele îţi fierbe, iară,
căci ai tăcut când multe-aveai de spus.

A fost, apoi, o noapte înstelată
încât părea că nu mai are cer
Pământul, în derivă prin eter,
ca şi privirea ta înfuriată,
cu strălucirea-i rece, de hanger.

Doar lacul liniştit, cu unde line,
ţi-a înţeles tăcerea şi a plâns
în cercuri mici de lacrimi ce s-au strâns
din două mici izvoare cristaline,
doi ochi ce, să dispară, le-au constrâns.

Ai înotat, o vreme, printre ele,
pe apa tresăltând în mici fiori,
şi ai simţit cum, din văzduh, uşori,
coboară îngeri albi, trimişi de stele,
atât de buni, atât de iertători.

Şi l-ai iertat din nou - a câta oară -
ţi-a apărut alt cer, cu stele mii,
ce îţi păreau ai timpului copii;
doar apa lacului era amară 
în noaptea-ceea de sfârşit de vară.